În primul rând, prevestea părăsire. Fiecare da, implică un nu. Odată ce este văzută cu Sam, alte posibilităţi – bărbaţi mai tineri, poate mai buni – sunt excluse.
Cum a spus ea, nu numai că va fi văzută „purtând insigna” lui Sam, dar acest lucru va însemna şi că este „aleasă” de el. Va exclude toate celelalte posibilităţi. Această
îngustare a posibilităţilor are un dezavantaj: cu cât înlături mai multe posibilităţi, cu atât mai restrânsă, mai scurtă şi mai puţin animată pare viaţa ta.
Heidegger definea la un moment dat moartea ca „imposibilitatea oricărei alte posibilităţi”. Aşa că, anxietatea lui Pat – în aparenţă despre un lucru atât de superficial, o decizie de-a merge cu un bărbat la o petrecere – îşi trăgea seva din fântâna fără fund a fricii de moarte. Astfel, a funcţionat ca experienţa revelatoare: faptul că ne-am concentrat pe înţelesul adânc al deciziei sale a crescut eficienţa terapiei.
Analiza noastră având ca obiect responsabilitatea a făcut-o să înţeleagă mai bine imposibilitatea reîntoarcerii la tinereţe. A menţionat şi că viaţa ei avusese un curs ascendent până la divorţ, dar acum înţelesese că divorţul era cu adevărat
ireversibil. În cele din urmă s-a detaşat de el, a acceptat sentimentul de abandon, s-a concentrat asupra viitorului, şi a reuşit să-şi ia un angajament faţă de Sam.
Iluzia Iui Pat că noi creştem, că progresăm, că mergem mereu înainte, nu este neobişnuită. A fost consolidată de ideea de progres a civilizaţiei occidentale, idee ce funcţionează de la Iluminism încoace, şi de imperativul american al înaintării în sens ascendent. Bineînţeles, progresul e doar un construct; sunt şi alte feluri de a conceptualiza istoria. Grecii antici nu dădeau întâietate ideii de progres: dimpotrivă, priveau înapoi spre o epocă de aur care strălucea mai puternic pe măsură ce secolele treceau. Înţelegerea bruscă a faptului că progresul continuu nu este decât un mit, poate fi cutremurătoare, aşa cum a fost pentru Pat, şi determină schimbări considerabile ale ideilor şi lucrurilor i în care credem.
Jaloanele de viaţă ca experienţe revelatoare
Alte circumstanţe revelatoare – atât mai comune, cât şi mai subtile – sunt asociate cu jaloane de viaţă, precum reuniuni şcolare, zile de naştere şi aniversări, dispoziţii legate de moştenire sau alcătuirea unui testament; aniversări semnificative, ca cea de cincizeci sau şaizeci de ani.
Reuniunile de şcoală
Reuniunile de şcoală, mai ales după douăzeci şi cinci de ani, sunt experienţe cu un bogat potenţial. Nimic nu face mai concretă ciclicitatea vieţii decât să-ţi vezi colegii de clasă, acum oameni maturi şi într-adevăr îmbătrâniţi. Şi, bineînţeles, strigarea la catalog a colegilor care au murit este un semnal de trezire mult mai serios şi mai puternic. La unele întâlniri, organizatorii pun la dispoziţie poze din tinereţe pentru a fi prinse în piept, iar participanţii se mişcă prin încăpere comparând fotografiile şi chipurile, încercând să regăsească privirile inocente pe măştile ridate din faţa lor. Şi cine se poate abţine să nu gândească: „Atât de bătrâni, sunt atât de bătrâni. Ce caut eu în grupul ăsta? Oare eu cum arăt în ochii lor?”
Pentru mine o reuniune este ca o încheiere a unor poveşti pe care am început să le citesc acum treizeci, patruzeci şi chiar cincizeci de ani. Colegii de clasă au o istorie comună, un sentiment de intimitate profundă. Ei te cunosc de când erai tânăr şi proaspăt, înainte de a-ţi fi dezvoltat o personalitate matură. Poate de aceea reuniunile dau naştere unui impresionant număr de mariaje noi. Vechii colegi sunt de încredere, iubirile vechi se reaprind, cu toţii sunt participanţi la o dramă începută cu mult timp în urmă, pe un fundal de speranţe nelimitate. Îmi încurajez pacienţii să meargă la reuniunile şcolare şi să ţină un jurnal al reacţiilor pe care le au cu această ocazie.
Dispoziţii legate de moştenire
Planificarea moştenirii ridică automat întrebări existenţiale, din moment ce discuţi despre moartea ta şi despre moştenitorii tăi şi te gândeşti cum să împărţi banii şi bunurile acumulate pe parcursul unei vieţi întregi. Acest proces de a face bilanţul propriei vieţi ridică multe întrebări: Pe cine iubesc? Pe cine nu iubesc?
Cine îmi va simţi lipsa? Faţă de cine ar trebui să fiu generos? În această perioadă în care îţi recapitulezi viaţa, trebuie să iei măsuri practice legate de sfârşitul ei, să faci aranjamentele de înmormântare, să abordezi şi să rezolvi probleme rămase neîncheiate.
Unul dintre clienţii mei, suferind de o boală incurabilă, care începuse procesul de a-şi pune treburile în ordine, şi-a petrecut zile întregi pentru a-şi şterge din e-mail mesajele care ar putea provoca disconfort familiei sale. Când ştergea mailurile de la persoanele iubite din trecut, a fost sufocat de emoţie. Ştergerea definitivă a tuturor fotografiilor şi amintirilor, a experienţelor extrem de pasionante, determină în mod inevitabil anxietate existenţială.
Zile de naştere şi aniversări
Zilele de naştere şi aniversările pot fi şi ele experienţe revelatoare. Deşi, de obicei, sărbătorim zilele de naştere cu daruri, prăjituri, felicitări şi petreceri, ce sărbătorim, de fapt? Poate că este o încercare de a înlătura orice semn trist al trecerii inexorabile a timpului. Psihoterapeuţii trebuie să ţină cont de aniversările pacienţilor – în special cele semnificative, de schimbare a decadei – şi să sondeze sentimentele pe care acestea le provoacă.
ANIVERSAREA DE CINCIZECI DE ANI: WILL Orice psihoterapeut care a dezvoltat o anumită fineţe în abordarea chestiunilor legate de mortalitate, va fi surprins de ubicuitatea lor. Din nou şi din nou, de câte ori am început să scriu o secţiune a acestei cărţi, s-a întâmplat ca, exact în acea zi, să apară un pacient care să-mi servească drept exemplu clinic, fără ca eu să-l fi extras în mod conştient. Vă supun atenţiei această oră de terapie ivită în timp ce scriam acest capitol despre experienţele revelatoare.
Era a patra şedinţă cu Will, un avocat excesiv de cerebral, de patruzeci şi nouă
de ani, care venise la terapie pentru că-şi pierduse pasiunea pentru muncă, şi era înspăimântat de faptul că nu şi-a folosit la maximum considerabilele calităţi intelectuale. (Absolvise, magna cum laude, o universitate de prestigiu).
Will a început şedinţa spunând că a fost criticat în mod deschis de colegii săi pentru că are prea multe cazuri pro bono şi prea puţine consultaţii plătite. După
cincisprezece minute în care şi-a descris situaţia de la locul de muncă, a prezentat pe larg trecutul său de veşnic inadaptat în interiorul diferitelor organizaţii. Păreau
informaţii importante, şi le-am reţinut, dar am fost destul de tăcut în această parte a şedinţei, cu excepţia comentariului referitor la compasiunea pe care o arăta când a descris cazurile pro bono.
După o scurtă tăcere, a spus: „Apropo, azi împlinesc cincizeci de ani.”
„Da? Şi cum te simţi?”
„Ei bine, soţia mea o să facă mare caz din asta. A pregătit o cină festivă în seara asta, la care a invitat câţiva prieteni. Nu-mi place. Nu-mi place că se face caz în jurul meu.”
„Cum aşa? De ce nu-ţi place că se face caz în jurul tău?”
„Mă simt stânjenit când mi se face orice fel de compliment. Într-un fel îl anulez printr-o voce interioară care spune: «Ei nu mă cunosc cu adevărat» sau «Dacă ar şti ei».”
„Dacă te-ar cunoaşte cu adevărat, am întrebat, ar vedea… ce?”
„Nici eu nu mă cunosc. Şi nu numai să primesc complimente e ciudat, dar şi să
le fac. Nu înţeleg asta şi nu ştiu cum s-o exprim decât spunând că dedesubtul acestei probleme se află un întreg nivel întunecat. Nu pot să ajung la el.”
„Eşti conştient vreodată de ceva care erupe de pe acest nivel?”
„Da, este ceva. Moartea. De câte ori citesc o carte despre moarte, mai ales despre moartea unui copil, mă sufoc.”
„De când eşti aici cu mine, a ieşit ceva la suprafaţă de la acest nivel?”
„Nu cred. De ce? Te gândeşti la ceva anume?”
„Mă gândesc la un moment din prima sau a doua şedinţă când, brusc, te-a copleşit o emoţie puternică şi ţi-au dat lacrimile. Nu-mi amintesc contextul. Tu îţi aminteşti?”
„Nu-mi vine nimic în minte. De fapt, nu-mi amintesc deloc întâmplarea.”
„Cred că era ceva în legătură cu tatăl tău. Stai să verific.” M-am dus la computer, am dat comanda de căutare pentru cuvântul „lacrimi” din fişierul lui, şi, după câteva minute m-am aşezat la loc. „Era despre tatăl tău. Spuneai, îndurerat, că nu ai vorbit niciodată personal cu el, şi, deodată, ţi-au dat lacrimile.”
„Ah, da, îmi amintesc, şi… o, Doamne, tocmai mi-am adus aminte că l-am visat noaptea trecută! Nu mi-am amintit deloc de vis până în acest moment! Dacă m-ai fi întrebat la începutul şedinţei dacă am visat azi-noapte, aş fi spus că nu. Ei, bine, în vis stăteam de vorbă cu tatăl şi cu unchiul meu. Tatăl meu a murit cu doisprezece ani în urmă, iar unchiul cu doi ani înaintea lui. În timp ce purtam o conversaţie plăcută toţi trei, mă auzeam spunând: Sunt morţi, sunt morţi, dar nu-ţi face griji, are sens, asta este normal într-un vis.”
