viaţa, mergând până la sinucidere; alţii se angajează în acţiuni frenetice şi fără
scop, care nu sunt menite decât evitării durerii inerente condiţiei umane.
Epicur a încercat să rezolve problema nesfârşitei şi frustrantei căutări de activităţi noi, îndemnându-ne să facem apel la experienţele plăcute primordiale, adânc impregnate în memoria noastră. Dacă putem învăţa cum să folosim aceste amintiri în mod repetat, a sugerat el, nu vom mai avea nevoie de această
nesfârşită căutare hedonistă.
Legenda spune că şi-a urmat propriul sfat, iar pe patul de moarte (cauzată de nişte complicaţii la rinichi), Epicur şi-a păstrat stăpânirea de sine în ciuda durerii mistuitoare, amintindu-şi conversaţiile plăcute cu cercul său de studenţi şi prieteni.
Face parte din geniul lui Epicur faptul că a anticipat viziunea contemporană
asupra inconştientului: a subliniat că preocupările legate de moarte nu sunt conştiente în cazul celor mai mulţi indivizi, dar pot fi deduse din manifestări mascate: de exemplu, religiozitatea excesivă, acumularea obsesivă de avere, vânătoarea oarbă de putere şi onoruri, fiecare oferind o versiune contrafăcută a nemuririi.
Cum a încercat Epicur să alunge anxietatea morţii? A formulat o serie de argumente bine construite, pe care studenţii săi le-au memorat ca pe un catehism.
Multe dintre aceste argumente, dezbătute de-a lungul ultimilor 2300 de ani, încă
sunt adecvate pentru combaterea fricii de moarte. În acest capitol voi discuta trei dintre cele mai cunoscute argumente ale sale, care mi-au fost foarte utile în munca cu pacienţii, dar şi în plan personal, pentru atenuarea propriei temeri de moarte.
1. Mortalitatea sufletului
2. Nimicnicia absolută a morţii
3. Argumentul simetriei
Mortalitatea sufletului
Epicur şi-a învăţat adepţii că sufletul este muritor şi piere odată cu trupul, o concluzie diametral opusă celei a lui Socrate, care, cu puţin timp înaintea execuţiei sale, cu o sută de ani mai devreme, îşi găsise consolarea în credinţa imortalităţii sufletului, urmând să se bucure după moarte de comunitatea minţilor asemănătoare lui în căutarea înţelepciunii.
Mare parte din poziţia lui Socrate – expusă în amănunt în dialogul platonician Fedru – a fost adoptată şi dusă mai departe de neoplatonicieni şi avea să exercite o influenţă considerabilă asupra viziunii creştine a vieţii de apoi.
Epicur i-a condamnat vehement pe liderii religioşi contemporani cu el, care, încercând să obţină mai multă putere, accentuau teama de moarte a adepţilor lor, avertizându-i asupra pedepselor care i-ar fi aşteptat după moarte pe cei care nu ţineau seama de anumite reguli şi precepte. (În secolele care au urmat, iconografia creştină medievală ilustrând pedepsele iadului – cum ar fi scenele din tabloul Judecata de Apoi pictat de Hieronymus Bosch – au adăugat anxietăţii morţii o dimensiune vizuală grotescă.)
Dacă suntem muritori şi sufletele noastre nu supravieţuiesc, insista Epicur, atunci nu avem de ce să ne temem în privinţa vieţii de apoi. Nu vom avea conştiinţă, nici regrete pentru viaţa pe care am pierdut-o, nici motive să ne temem de zei. Epicur nu a negat existenţa zeilor (acest argument ar fi fost periculos, considerând că Socrate fusese executat sub acuzaţia de erezie cu mai puţin de un secol înainte), dar a afirmat că zeii sunt indiferenţi faţă de viaţa umană, fiind de ajutor doar ca modele de echilibru şi beatitudine către care trebuie să aspirăm.
Nimicnicia absolută a morţii
În al doilea argument al său Epicur postulează că moartea nu înseamnă nimic pentru noi, pentru că sufletul e muritor şi se dispersează în momentul morţii. Ceea ce este dispersat nu poate să perceapă, şi ceea ce nu poate fi perceput nu reprezintă nimic pentru noi. Cu alte cuvinte: unde sunt eu, moartea nu este; unde
este moartea, nu sunt eu. Aşa că, a concluzionat Epicur, „de ce să ne temem de moarte, când n-o putem percepe niciodată?”
Poziţia lui Epicur este contraargumentul ultim la formularea glumeţ-ironică a lui Woody Allen: „Nu mă tem de moarte, numai că n-aş vrea să fiu acolo când se va întâmpla". Epicur spune că, într-adevăr, nici nu vom fi acolo, nu vom şti când se va întâmpla, pentru că moartea şi „eu" nu pot coexista. Pentru că suntem morţi, nu ştim că suntem morţi, şi atunci, ce motiv avem să ne temem?
Argumentul simetriei
Al treilea argument al lui Epicur susţine că starea noastră de nonfiinţă de după
moarte este aceeaşi ca cea de dinainte de a ne fi născut. În ciuda multor dispute create de acest argument antic, cred că are încă puterea de a aduce consolare muribunzilor.
Dintre cei care au reformulat acest argument de-a lungul secolelor, nimeni nu a făcut-o mai frumos decât Vladimir Nabokov, marele romancier rus, în autobiografia sa, Vorbeşte, memorie, care începe cu aceste rânduri: „Leagănul se balansează deasupra abisului şi bunul-simţ ne spune că existenţa noastră este doar o fâşie îngustă de lumină între două eternităţi de întuneric. Cu toate că cele două sunt identice, omul, de regulă, se gândeşte la abisul prenatal cu mai mult calm decât la cel spre care se îndreaptă (cu aproximativ 4500 de bătăi de inimă pe oră.)”
Personal, mi s-a părut de multe ori confortabil să mă gândesc că cele două stări de nonfiinţă – cea de dinainte de naştere şi cea de după moarte – sunt identice şi că ne temem atât de mult de a doua groapă de întuneric şi atât de puţin de prima.
Un e-mail de la un cititor conţine sentimente relevante: Până în acest moment m-am împăcat mai mult sau mai puţin cu ideea scufundării în uitare. Pare singura concluzie logică. Încă de când eram mic mi-am închipuit că după moarte este logic să ne întoarcem la starea de dinainte de naştere. Ideile despre viaţa de apoi păreau neconcordante şi întortocheate în comparaţie cu simplitatea acestei concluzii. Nu mă puteam consola cu ideea vieţii de apoi pentru că gândul unei existenţe nesfârşite, fie ea plăcută sau neplăcută, mă îngrozeşte de departe mai mult decât cel al unei existenţe finite.
În general introduc ideile lui Epicur destul de repede în munca mea cu pacienţii care suferă de teroarea morţii. Acest lucru este util atât pentru familiarizarea pacientului cu nivelul ideatic al terapiei, cât şi pentru a transmite disponibilitatea mea de a relaţiona cu el sau cu ea – adică, faptul că doresc să pătrund în zonele interioare de teamă ale acelei persoane şi să contribui la uşurarea călătoriei
noastre. Deşi unii pacienţi consideră ideile lui Epicur irelevante şi lipsite de substanţă, mulţi găsesc în ele consolare şi ajutor, poate pentru că le aduc aminte de universalitatea cauzelor îngrijorării lor şi că spirite înalte ca cel al lui Epicur s-au luptat cu aceleaşi temeri.
Transmiterea prin reverberaţie
Dintre toate ideile pe care le-am descoperit în anii de practică pentru a contracara anxietatea morţii şi tulburările generate de efemeritatea vieţii, de care sufereau pacienţii mei, cea mai puternică mi s-a părut transmiterea prin reverberaţie.
Aceasta se referă la faptul că fiecare dintre noi creează – de cele mai multe ori fără intenţie sau fără să fie în cunoştinţă de cauză – cercuri concentrice de influenţă care îi pot afecta pe alţii timp de mai mulţi ani sau chiar de-a lungul a mai multor generaţii. Adică efectul pe care îl avem asupra unor oameni este transmis mai departe de către aceştia, aşa cum undele într-un bazin se transmit pe toată
suprafaţa, până când nu mai sunt vizibile, dar continuă la un nivel nano. Ideea că
putem transmite ceva din noi, chiar fără s-o ştim, este un răspuns pertinent pentru cei care cred că zădărnicia vine din condiţia finită şi din efemeritate.
Transmiterea prin unde de influenţă nu înseamnă neapărat să laşi în urmă
imaginea sau numele tău. Mulţi dintre noi am înţeles inutilitatea acestei strategii cu mulţi ani în urmă, la şcoală, când am citit următoarele versuri dintr-un poem al lui Shelley despre o uriaşă statuie antică fărâmiţată, aflată acum într-un ţinut pustiu:
Numele meu este Ozymandias, Regele Regilor
Uitaţi-vă la operele mele, voi atotputernicilor, şi disperaţi.
Încercările de conservare a identităţii personale sunt întotdeauna zadarnice.
