Transmiterea prin reverberaţie şi efemeritatea
Mulţi oameni afirmă că se gândesc rareori la moartea lor, dar sunt obsedaţi şi îngroziţi de ideea efemerităţii. Fiecare moment plăcut este erodat de gândul, mereu acolo, că tot ce trăim în momentul prezent este trecător şi se va sfârşi în curând. O plimbare plăcută cu un prieten este subminată de gândul că totul este menit să se disperseze: prietenul va muri, această pădure va fi mutilată de dezvoltarea urbană. Ce rost au toate, dacă totul se va transforma în cele din urmă
în pulbere?
Freud formulează frumos argumentul (şi contraargumentul) într-un scurt eseu pe această temă, Despre efemeritate, în care povesteşte o plimbare de vară pe
care a făcut-o împreună cu doi prieteni, un poet şi un coleg analist. Poetul se lamenta că tot ceea ce este frumos este menit să se piardă în nefiinţă şi că
valoarea tuturor lucrurilor pe care le iubea era ştirbită de faptul că acestea urmau să dispară. Freud a contestat concluzia sumbră a poetului şi a negat ferm că
efemeritatea distruge valoarea şi sensul lucrurilor.
„Dimpotrivă, a exclamat el. Efemeritatea le creşte valoarea! Limitarea unei plăceri îi creşte şi mai mult valoarea.” Apoi a oferit un contraargument puternic vizavi de ideea că efemeritatea înseamnă lipsă de sens.
Era imposibil de înţeles, am declarat, că gândul la efemeritatea frumuseţii trebuie să ne împiedice să ne bucurăm de ea. În ceea ce priveşte frumuseţea naturii, de fiecare dată când este distrusă de iarnă, se întoarce anul următor, aşa că, raportată la vieţile noastre, putem s-o considerăm eternă. Frumuseţea formelor şi a feţei umane se evaporă pentru totdeauna în cursul vieţii noastre, dar efemeritatea lor nu face decât să le confere un farmec nou. O floare care înfloreşte pentru o singură noapte nu ni se pare, din această cauză, mai puţin frumoasă. Nu pot să înţeleg nici motivul pentru care frumuseţea şi perfecţiunea unei opere de artă sau a unei realizări intelectuale ar trebui să-şi piardă valoarea din cauza limitării în timp. S-ar putea ca într-adevăr să vină ziua în care tablourile şi statuile pe care le admirăm se vor prăbuşi în ţărână, sau s-ar putea ca nouă să ne urmeze o altă rasă de oameni care nu vor mai înţelege operele poeţilor şi gânditorilor noştri, sau ar putea să urmeze o eră geologică în urma căreia să
dispară toată viaţa animată de pe pământ; dar, de vreme ce valoarea acestor frumuseţi şi a perfecţiunii este determinată exclusiv de importanţa lor pentru viaţa noastră emoţională, nici nu e necesar ca ele să ne supravieţuiască şi atunci sunt independente de veşnicie.
Astfel, Freud încearcă să atenueze teroarea morţii, scoţând estetica şi valorile umane din raza de acţiune a morţii şi postulând că efemeritatea nu are nicio influenţă asupra a ceea ce este semnificativ în mod vital pentru viaţa emoţională a unui individ.
Multe tradiţii încearcă să obţină putere asupra efemerităţii, accentuând importanţa trăirii clipei şi a concentrării asupra experienţei imediate. Practica budistă, de exemplu, include o serie de meditaţii centrate pe anicca (nepermanenţă), în cadrul cărora individul se concentrează asupra desprinderii şi căderii frunzelor dintr-un copac, şi apoi asupra nepermanenţei viitoare a copacului însuşi, şi într-adevăr, asupra nepermanenţei propriului corp. Această practică ar putea fi considerată „decondiţionare”, sau un fel de terapie prin expunere în cadrul căreia persoana în cauză se obişnuieşte cu teama scufundându-se direct în
mijlocul ei. Poate că lectura acestei cărţi va avea un efect similar pentru unii cititori.
Transmiterea prin reverberaţie atenuează durerea efemerităţii amintindu-ne că
ceva din fiecare dintre noi va persista chiar dacă acest lucru ne va rămâne necunoscut sau imperceptibil.
Reflecţii memorabile care facilitează depăşirea fricii de moarte Câteva rânduri pline de miez sau un aforism al unui filosof sau al altui gânditor ne poate ajuta să reflectăm eficient asupra fricii noastre de moarte şi asupra împlinirii în viaţă. Fie prin ingenuitatea frazării, prin retorică sau prin sonoritatea rândurilor, fie pentru că sunt concise şi pline de energie kinetică, astfel de formulări memorabile îl pot „zgudui” pe cititorul solitar sau pe un pacient din modalitatea cotidiană, familiară, dar statică. Poate, aşa cum am sugerat, e reconfortant de ştiut că astfel de giganţi ai gândirii s-au luptat şi ei cu aceleaşi temeri dureroase şi au triumfat asupra lor. Sau poate aceste cuvinte memorabile demonstrează că disperarea poate fi transformată în artă.
Nietzsche, cel mai mare aforist dintre toţi, oferă descrierea cea mai aplicată a forţei pe care o au reflecţiile memorabile: „Un aforism bun este prea greu de devorat de către timp şi nu este consumat de toate mileniile, deşi foloseşte de fiecare dată drept hrană: acesta este marele paradox al literaturii, atemporalul în mijlocul tranzitoriului, hrana care este întotdeauna preţuită, ca sarea, şi nu-şi pierde niciodată savoarea.”
Unele dintre aceste aforisme se referă explicit la anxietatea morţii; altele ne încurajează să privim în profunzime şi să nu ne lăsăm devoraţi de preocupări triviale.
„Totul piere: Alternativele se exclud”
În minunatul roman al lui John Gardner, Grendel, monstrul chinuit din legenda Beowulf caută un om înţelept, care să-i desluşească misterul vieţii. Înţeleptul îi spune: „Răul absolut este că Timpul se dispersează continuu şi a fi în prezent înseamnă de fapt eliminarea.” El îşi rezumă meditaţiile de o viaţă prin cinci cuvinte inspirate „Totul piere: alternativele se exclud.”
Pentru că am spus deja destul de multe despre „totul piere”, îmi voi îndrepta atenţia asupra celei de-a doua propoziţii. „Alternativele se exclud” este motivul care stă la baza impulsului oamenilor de a se lăsa distraşi în faţa luării unei decizii.
Pentru fiecare da, trebuie să existe un nu, şi fiecare alegere pozitivă înseamnă
renunţarea la altele. Mulţi dintre noi se feresc să înţeleagă total limitele, reducţiile şi pierderile care sunt inerente existenţei.
De exemplu, renunţarea a fost o problemă enormă pentru Les, un medic de treizeci şi şapte de ani, care s-a chinuit ani de zile să aleagă cu care dintre mai multe femei să se însoare. Când s-a însurat în sfârşit, s-a muta în casa soţiei sale, aflată la câteva sute de kilometri distanţă, şi şi-a deschis al doilea cabinet în noua sa comunitate. Totuşi, timp de câţiva ani şi-a păstrat şi celălalt cabinet deschis timp de o zi şi jumătate pe săptămână, petrecându-şi o noapte pe săptămână în compania unor vechi prietene.
În timpul terapiei ne-am îndreptat atenţia asupra incapacităţii sale de a spune nu alternativelor. Datorită faptului că am insistat asupra a ceea ce însemna pentru el să spună nu – adică să-şi închidă cabinetul şi să-şi încheie aventurile – a devenit treptat conştient de grandioasa imagine de sine pe care şi-o crease. Fusese copilul de aur ai familiei sale, cel talentat la toate – la muzică, la atletism, câştigător a numeroase premii naţionale în ştiinţe. Ştia că ar fi putut avea succes în orice profesie şi-ar fi ales şi se considera o persoană deasupra limitărilor la care sunt supuşi ceilalţi, o persoană care nu ar fi trebuit să renunţe la nimic. „Alternativele se exclud” putea fi aplicată altora, dar nu şi lui. Mitul său personal era că viaţa reprezintă o spirală continuu ascendentă, îndreptată spre un viitor mai cuprinzător şi mai bun, şi se opunea oricărui lucru care ameninţa acel mit.
Iniţial părea că terapia lui Less ar fi trebuit să se concentreze asupra unor chestiuni ca dorinţă, fidelitate şi nehotărâre, dar, în cele din urmă, a necesitat explorarea unor aspecte mult mai adânci, de natură existenţială: convingerea sa că
era menit să evolueze tot mai mult şi să devină din ce în ce mai inteligent, evitând, în acelaşi timp, limitările impuse celorlalţi muritori, şi chiar moartea însăşi. Les (ca şi Pat, din Capitolul 3) se simţea acut ameninţat de orice însemna renunţare: încerca să evite regula „alternativele se exclud”, iar clarificarea acestui aspect ne-a ajutat să ne orientăm mai precis atenţia şi a accelerat cursul terapiei noastre.
Odată ce a putut să accepte faptul că avea o problemă cu renunţarea şi a încetat să se mai agaţe frenetic de tot ceea ce avusese vreodată, am putut să lucrăm asupra felului în care percepea viaţa şi în special asupra relaţiilor cu soţia şi copiii săi, în prezentul imediat.
Credinţa că viaţa este o spirală continuu ascendentă apare adesea în psihoterapie. Odată am tratat o femeie în vârstă de cincizeci de ani al cărei soţ, un eminent om de ştiinţă, în vârstă de şaptezeci de ani, suferea de demenţă cauzată
de un accident vascular. Pe ea o deranja în mod special faptul că soţul ei suferind nu făcea altceva decât să stea toată ziua în faţa televizorului. Oricât de tare ar fi încercat, nu se putea abţine să nu-l sâcâie să facă ceva, orice, pentru a-şi îmbunătăţi activitatea mentală: să citească o carte, să joace şah, să înveţe spaniolă, să dezlege cuvinte încrucişate. Demenţa soţului ei îi destrămase viziunea asupra vieţii ca drum ascendent către şi mai multe cunoştinţe, mai multe
descoperiri şi mai multă recunoaştere; iar alternativa era prea greu de suportat: fiecare dintre noi este finit şi destinat să parcurgă drumul de la copilărie, prin maturitate, spre declinul final.
„Când suntem obosiţi, suntem atacaţi de gânduri pe care le-am depăşit cumult timp în urmă”
Formularea lui Nietzsche a jucat un rol important în munca mea cu Kate, un medic divorţat, pe care o mai văzusem de trei ori înainte. De data asta îmi ceruse ajutorul, la vârsta de şaizeci şi opt de ani, din cauza anxietăţii persistente cauzate de pensionarea iminentă, urmată de îmbătrânire şi moarte.
Odată, în perioada terapiei, s-a trezit la patru dimineaţa şi, alunecând în baie, s-a rănit la cap. Deşi sângera abundent nu şi-a chemat vecinii sau copiii sau ambulanţa. Părul i se rărise atât de tare încât începuse să poarte o meşă, şi nu putea să facă faţă chinului de a apărea fără ea, ca o femeie bătrână şi cheală, în faţa colegilor de la spital.
Aşa că a luat un prosop, o compresă rece şi un pachet de îngheţată cu aromă de cafea, şi s-a întins pe pat, presându-şi rana cu prosopul şi compresa, mâncând îngheţata, plângând după mama sa (moartă de douăzeci şi doi de ani), şi simţindu-se cu desăvârşire abandonată. Când s-a luminat de ziuă, l-a sunat pe fiul ei care a dus-o la cabinetul privat al unui coleg. Acesta i-a suturat rana şi a sfătuit-o să nu poarte peruca cel puţin o săptămână.
Când am văzut-o pe Kate trei zile mai târziu, purta un şal înfăşurat în jurul capului, şi era copleşită de ruşine în legătură cu peruca ei, cu divorţul ei, cu statutul ei de persoană singură într-o cultură de cuplu. Ruşine legată de mama ei lipsită de educaţie, suferind de psihoză (care îi dădea întotdeauna îngheţată cu aromă de cafea atunci când era nefericită), de sărăcia pe care fusese nevoită să o îndure întreaga copilărie, şi de tatăl iresponsabil care îşi abandonase familia când ea era copil. Se simţea învinsă. Simţea că nu făcuse niciun progres după doi ani de terapie, şi nici după toate terapiile anterioare.
Nedorind să fie văzută fără perucă, şi-a petrecut toată săptămâna în casă (în afara şedinţei noastre), făcând curăţenie generală. În timp ce făcea ordine în dulapuri, a descoperit notiţe pe care şi le luase în timpul şedinţelor noastre din trecut şi a fost şocată să descopere că discutasem exact aceste chestiuni şi cu douăzeci de ani în urmă. Nu numai că lucrasem la înlăturarea sentimentului de ruşine, dar depusesem un efort îndelungat şi intens pentru ca ea să se elibereze de mama sa dominatoare şi cu probleme, pe atunci încă în viaţă.
Cu notiţele în mână, cu capul acoperit cu un turban elegant, a venit la următoarea şedinţă complet descurajată de lipsa ei de progres.
„Am venit să vă văd din cauza preocupărilor legate de îmbătrânire şi teama de moarte, şi iată-mă în acelaşi loc, după toţi aceşti ani, plină de ruşine, tânjind după
mama mea nebună şi alinându-mă cu îngheţata ei cu aromă de cafea.”
