„Acum, hai să analizăm puţin responsabilitatea ta, cele 10 procente, faţă de felul în care au decurs lucrurile în anul care a trecut. Ce regrete ai în legătură cu acţiunile tale din ultimele douăsprezece luni? Ce ai fi putut face diferit?”
„Ei bine, uşa închisorii a fost puţin deschisă, o deschizătură îngustă, la un moment dat: acea oportunitate de slujbă în Portland.”
„Şi dacă ai mai avea o dată ocazia să retrăieşti acest an…”
„Da, da, am prins ideea. Probabil îmi voi petrece anul viitor regretând că nu am încercat măcar să aplic pentru acel post în Portland.”
„Da, exact asta încerc să spun când afirm că eşti atât prizonierul, cât şi gardianul.”
Dorothy a aplicat pentru post, a fost intervievată, a vizitat comunitatea, i s-a oferit postul, dar în cele din urmă a refuzat după ce a aflat mai multe despre şcoli, vreme, preţul proprietăţilor imobiliare şi costurile de trai. Procesul, însă, i-a deschis ochii (şi uşa închisorii). S-a raportat altfel la ea însăşi pentru simplul fapt că
a luat serios în calcul posibilitatea mutării; patru luni mai târziu, a aplicat pentru un post mai bun aproape de casă, pe care l-a şi obţinut.
Nietzsche a mai formulat două propoziţii de „granit”, despre care era sigur că
vor fi suficient de solide ca să înfrunte eroziunea timpului: „Devino ceea ce eşti” şi
„Ceea ce nu mă omoară, mă întăreşte.” Şi aşa s-a şi întâmplat, pentru că
amândouă au intrat în jargonul terapiei. Le vom examina pe rând.
„Devino ceea ce eşti”
Conceptul din spatele primei propoziţii de granit – „Devino ceea ce eşti” – îi era familiar lui Aristotel şi a fost transmis prin Spinoza, Leibnitz, Goethe, Nietzsche, Ibsen, Karen Homey, Abraham Maslow, prin mişcarea din anii ’60 care avea în centru potenţialul personal, regăsindu-se în ideea contemporană a realizării de sine.
Conceptul de a deveni „ceea ce eşti” este înrudit cu alte două îndemnuri ale lui Nietzsche: „Consumă-ţi viaţa” şi „Mori la timpul potrivit”. În toate aceste variante Nietzsche ne recomandă să nu ajungem în situaţia de a nu ne fi trăit viaţa. Ceea ce spune el este să căutăm împlinirea de sine, să ne realizăm potenţialul, să trăim deplin şi cu îndrăzneală. Atunci, şi numai atunci, putem muri fără regrete.
De exemplu, Jennie, secretar juridic, în vârstă de treizeci şi unu de ani, mi-a cerut ajutorul din cauza unei severe anxietăţi legate de moarte. După a patra şedinţă, a avut următorul vis:
Sunt la Washington, acolo unde m-am născut, şi mă plimb prin oraş cu bunica,care acum e moartă. Ajungem într-un cartier frumos cu case care au fost cândvaconace. Conacul la care ne-am dus era enorm şi în întregime alb. Acolo locuia oveche prietenă din liceu, cu familia ei. M-am bucurat să o văd, şi mi-a arătat casa.
Am fost uimită: era frumoasă şi avea foarte multe camere. Avea treizeci şi una decamere, şi toate erau mobilate! Atunci i-am spus: „Casa mea are cinci camere, şinumai două sunt mobilate”. M-am trezit foarte anxioasă şi nervoasă pe soţul meu.
Intuiţia sa în legătură cu visul îi spunea că cele treizeci şi una de camere reprezentau cei treizeci şi unu de am ai săi şi toate zonele din ea însăşi pe care trebuia să le exploreze. Faptul că propria ei casă avea numai cinci camere şi că
numai două dintre ele erau mobilate îi întărea ideea că nu îşi trăia viaţa corect.
Prezenţa bunicii, care murise cu trei luni înainte, dăduse visului o atmosferă
înspăimântătoare.
Visul acesta a deschis piste importante pentru munca noastră. Am întrebat-o despre furia îndreptată către soţul ei şi, cu mare jenă, mi-a mărturisit că o bătuse adesea. Ştia că trebuie să facă ceva în legătură cu viaţa ei, dar îi era frica să
renunţe la căsnicie: avea puţină experienţă cu bărbaţii şi era sigură că nu va mai putea găsi pe altcineva. Respectul ei de sine era atât de scăzut, încât ani de zile preferase să suporte abuzul decât să-şi pună căsnicia în pericol şi să pretindă
schimbări importante de la soţul ei. După acea şedinţă nu s-a mai întors acasă, a mers la părinţii ei unde a stat câteva săptămâni. I-a pus în vedere soţului, cu titlul de ultimatum, să fie de acord cu terapia de cuplu. El a acceptat, şi după un an de terapie de cuplu şi de terapie individuală, căsnicia lui Jennie s-a îmbunătăţit considerabil.
„Ce nu mă omoară, mă întăreşte”
A doua propoziţie de granit a lui Nietzsche a fost folosită şi răsfolosită de mulţi scriitori contemporani. A fost, de exemplu, una dintre temele favorite ale lui Hemingway (în Adio, arme a spus: „locurile afectate de dezastre ne fac mai puternici”). Totuşi, acest concept ne aminteşte că experienţele dificile pot să facă
pe cineva mai puternic şi mai adaptabil la situaţii grele. Acest aforism este strâns legat de observaţia lui Nietzsche că un copac, rezistând furtunilor şi scufundându-şi rădăcinile adânc în pământ, creşte mai puternic şi mai înalt.
Altă variaţiune la această temă mi-a fost oferită de unul dintre pacienţii mei, o femeie puternică şi plină de resurse, care era director al unei companii industriale importante. În copilărie fusese grav abuzată verbal de tatăl ei. Într-o şedinţă mi-a povestit o reverie, o idee fantezistă despre terapia viitorului.
„În reveria mea, consult o terapeută care posedă tehnologia de a şterge în totalitate memoria. Poate că mi-a venit ideea din filmul acela cu Jim Carrey, Strălucirea eternă a minţii neprihănite. Mi-am imaginat că într-o zi mă întreabă
dacă vreau să îmi şteargă complet din memorie toate amintirile legate de tatăl meu. Tot ce aş mai fi ştiut în acest caz, ar fi fost că nu existase niciodată un tată în acea casă. Iniţial, mi s-a părut minunat. Dar după aceea am început să reflectez şi mi-am dat seama că era o decizie grea.”
„De ce era o decizie grea?”
„Păi, la început, pare evident ce trebuie să alegi: tatăl meu a fost un monstru care ne-a terorizat pe mine şi pe fraţii mei întreaga copilărie. Dar, până la urmă, am decis să-mi las memoria în pace şi să nu şterg nimic din ea. În ciuda abuzului îngrozitor pe care l-am suferit, am reuşit în viaţă, dincolo de visele mele cele mai îndrăzneţe. Cumva, undeva, am dezvoltat multă mobilitate şi ingeniozitate. A fost oare în ciuda tatălui meu sau din cauza lui?”
Fantezia a fost primul pas într-o schimbare majoră a perspectivei sale asupra trecutului. Nu era o chestiune de a-şi ierta tatăl, cât de a accepta faptul că trecutul nu putea fi schimbat. A fost tulburată de comentariul meu că mai devreme sau mai târziu va trebui să abandoneze speranţa unui trecut mai bun. Fusese modelată
şi întărită de adversitatea pe care o avea de înfruntat acasă; învăţase cum să
coopereze cu acea situaţie şi descoperise strategii ingenioase care o ajutaseră
mult pe parcursul vieţii.
„Unii refuză împrumutul vieţii ca să nu trebuiască să plătească datoria morţii”
Bernice a venit la terapie cu o problemă supărătoare. Cu toate că ea şi soţul ei, Steve, avuseseră o căsnicie plină de iubire, timp de douăzeci de ani, se simţea incredibil de iritată de el. Începuse să se retragă în sine, nutrind gânduri de separare.
Am întrebat-o când începuse să-şi schimbe sentimentele faţă de Steve. Ştia precis: lucrurile începuseră să meargă prost în ziua aniversării lui de şaptezeci de ani când se hotărâse să se retragă din activitatea sa ca agent de bursă şi să se ocupe de acasă de portofoliul său de clienţi.
Era uimită de furia pe care o simţea la adresa lui. Deşi el nu se schimbase în niciun fel, ea găsea nenumărate lucruri de criticat: că era dezordonat, că se uita prea mult la televizor, că era prea preocupat de aspectul fizic, că nu făcea sport.
