Şoapte şi strigăte: puterea empatiei
Empatia este cel mai puternic instrument în eforturile noastre de a relaţiona cu alţi oameni. Ea face posibilă relaţionarea interumană şi astfel ne este permis să
simţim, la un nivel profund, ceea ce simt ceilalţi.
Nicăieri nu este descrisă mai evident şi mai puternic singurătatea morţii şi nevoia de relaţionare decât în celebra operă a lui Ingmar Bergman, Şoapte şi strigăte. În acest film Agnes, o femeie care moare copleşită de durere şi teroare, se roagă pentru o atingere umană intimă. Cele două surori ale lui Agnes sunt profund afectate de agonia ei. Una dintre ele realizează că propria ei viaţă a fost numai „ţesătură de minciuni.” Dar niciuna dintre ele nu îi oferă lui Agnes atingerea ei. Niciuna nu are capacitatea de a relaţiona intim cu cineva, nici măcar cu ele însele, şi ambele se îndepărtează de sora lor muribundă, cutremurate de frică.
Numai Anna, servitoarea, este dispusă să o ţină în braţe pe Agnes, într-o atingere carnală.
La scurt timp după moartea lui Agnes, spiritul ei singuratic se întoarce şi se roagă prin vocea plângătoare a unui copil mic pentru a obţine atingerea surorilor ei, fapt care i-ar permite să moară cu adevărat. Cele două surori încearcă să se apropie, dar, înfricoşate de pielea pătată a morţii şi de viziunea propriilor morţi, fug din cameră speriate. Din nou numai îmbrăţişarea Annei îi permite lui Agnes să
îşi continue călătoria spre moarte.
Nu se poate empatiza cu muribunzii şi nu li se poate oferi ceea ce oferă Anna în acest film, dacă nu există disponibilitatea confruntării propriilor spaime legate de aceste aspecte, reuşind astfel o apropiere de celălalt pe un teritoriu comun. Să faci
acest sacrificiu pentru alţii este esenţa unei acţiuni cu adevărat empatice şi pline de compasiune. Această deschidere de a-ţi trăi propria durere la unison cu altcineva face parte, de secole, din tradiţiile de vindecare seculare şi religioase.
Nu este uşor să faci aşa ceva. La fel ca surorile lui Agnes membrii familiei sau prietenii apropiaţi pot fi dornici să ajute, dar sunt prea timizi; oamenii se tem că
deranjează sau că îi vor nelinişti pe muribunzi prin temele de discuţie sumbre.
Muribunzii trebuie, de obicei, să conducă discuţiile despre frica de moarte. Dacă
sunteţi pe moarte sau sunteţi speriaţi de moarte, iar prietenii şi rudele dumneavoastră rămân distanţi sau răspund evaziv, vă sugerez să rămâneţi fidel realităţii momentului (voi reveni pe larg în Capitolul 6) şi să vorbiţi la obiect, de exemplu: „Văd că nu răspundeţi direct atunci când vorbesc despre temerile mele.
M-ar ajuta dacă aş putea să vorbesc deschis cu prietenii aşa de apropiaţi cum sunteţi voi. Este prea mult sau prea dureros pentru voi?”
În ziua de azi sunt mult mai multe posibilităţi pentru toţi cei care suferă de anxietatea morţii, în orice formă, de a relaţiona nu numai cu cei apropiaţi, dar şi cu o comunitate mai mare. Datorită deschiderii mult mai mari din medicină şi din mass-media şi a existenţei grupurilor de terapie, persoanele care se află în faţa morţii dispun de noi resurse pentru a-şi linişti durerea izolării. De exemplu, astăzi, cele mai multe dintre centrele de tratare a cancerului oferă consiliere pacienţilor.
Dar acum treizeci şi cinci de ani grupul de sprijin al pacienţilor cu cancer în faza terminală pe care l-am înfiinţat era, după cunoştinţele mele, primul astfel de grup din lume.
Ba mai mult, utilizarea internetului a făcut ca numărul grupurilor de suport de toate genurile să crească în mod semnificativ: un studiu recent a indicat faptul că
într-un singur an, în jur de cincisprezece milioane de oameni au căutat sprijin la o formă sau alta de grup de suport pe internet. Îi sfătuiesc pe toţi cei care suferă de o boală ce le pune viaţa în pericol să profite de aceste grupuri formate din oameni ce suferă de aceeaşi boală. Astfel de grupuri, indiferent dacă sunt conduse de amatori sau de profesionişti, pot fi găsite cu uşurinţă.
Cele mai eficiente grupuri sunt conduse, de obicei, de profesionişti. Cercetările au demonstrat că grupurile de oameni cu aceeaşi boală conduse de profesionişti au îmbunătăţit calitatea vieţii participanţilor. Prin empatia oferită unul altuia, membrii îşi îmbunătăţesc viziunea asupra propriei persoane. Alte studii recente demonstrează, de asemenea, şi eficacitatea grupurilor ordine care se auto-consiliază, astfel încât, dacă nu este disponibil niciun grup condus de un profesionist, poate fi explorată şi varianta pe internet.
Puterea prezenţei
Nu există ajutor mai mare oferit unui om aflat în faţa morţii (şi mă refer atât la cei care suferă de o boală letală, cât şi la cei care, deşi sunt sănătoşi, suferă de teama de moarte) decât simpla prezenţă a unei alte persoane.
Următorul exemplu, care descrie încercarea mea de a diminua frica de moarte a unei femei, constituie un exemplu pentru felul în care prietenii sau membrii familiei îşi pot oferi ajutor unul altuia.
Cum să ceri ajutorul prietenilor: Alice
Alice – văduva a cărei poveste am descris-o în Capitolul 3, cea care era tulburată de faptul că era nevoită să-şi vândă casa şi colecţia de instrumente încărcată de amintiri – era pe punctul de a se muta într-un centru pentru pensionari. Cu puţin timp înainte de mutare am plecat din localitate pentru un concediu de câteva zile şi, ştiind că va urma o perioadă dificilă pentru ea, i-am dat numărul de telefon mobil pentru a mă apela în caz de urgenţă. În timp ce muncitorii au început să-i golească casa, Alice a intrat într-o paralizantă criză de panică, pe care prietenii ei, un doctor şi un terapeut maseur, nu au putut să o liniştească. Aşa că m-a sunat şi am avut o conversaţie de douăzeci de minute:
„Nu pot să stau locului, a început ea. Sunt atât de agitată încât simt că voi exploda. Nu mă pot linişti.”
„Încearcă să găseşti miezul panicii tale. Spune-mi ce vezi.”
„Un sfârşit. Totul se sfârşeşte. Asta e tot. Sfârşitul casei mele, al lucrurilor mele, al amintirilor mele, al legăturilor mele cu trecutul. Sfârşitul tuturor lucrurilor.
Sfârşitul meu – ăsta e miezul. Vrei să ştii de ce mă tem. E simplu: eu nu mai exist!”
„Alice, am mai discutat despre aceste lucruri în timpul şedinţelor noastre, aşa că ştiu că mă repet, dar trebuie să-ţi aduc aminte că vânzarea casei şi mutarea într-un centru pentru pensionari este o traumă extraordinară şi sigur că vei simţi un disconfort major şi un şoc foarte mare. Şi eu m-aş simţi la fel dacă aş fi în locul tău. Oricine s-ar simţi la fel. Dar adu-ţi aminte de discuţiile noastre despre cum va fi dacă ai putea derula înainte cu trei săptămâni.”
„Irv, m-a întrerupt ea, asta nu mă ajută, această durere este prea crudă. În jurul meu e numai moarte. Peste tot moarte. Îmi vine să urlu!”
„Rămâi cu mine, Alice. Stai cu mine, o să-ţi pun acea întrebare simplistă pe care ţi-am pus-o şi înainte: ce anume legat de moarte te înspăimântă? Să ne concentrăm asupra acestui lucru.”
„Am vorbit despre asta.” Părea iritată şi nerăbdătoare.
„Nu destul. Continuă, Alice. Te rog, fă-mi plăcerea. Hai să începem.”
„Păi nu este vorba de durere. Am încredere în oncologul meu; va fi alături de mine atunci când voi avea nevoie de morfină sau altceva. Şi nu are nimic de-a face cu viaţa de apoi, ştii că m-am detaşat de aceste lucruri cu mult timp în urmă."
„Deci nu este vorba de moartea propriu-zisă şi nu este vorba de frica de viaţa de apoi. Continuă. Ce anume din procesul morţii te înspăimântă?”
„Nu că m-aş simţi neîmplinită; ştiu că am avut o viaţă plină. Am făcut tot ce îmi doream să fac. Am vorbit despre astea.”
„Te rog, continuă, Alice.”
„E tocmai ce am spus: nimic din mine. Pur şi simplu nu vreau să părăsesc această viaţă… Îţi spun ce este: Vreau să văd încheierile. Vreau să fiu acolo ca să
văd ce se întâmplă cu fiul meu, dacă se hotărăşte că totuşi îşi doreşte copii. Mă
doare faptul că nu voi putea afla niciodată.”
