„Dar tu nu vei şti că nu mai eşti aici. Nu vei şti că nu vei şti. Chiar tu spui că, aidoma mie, crezi că moartea este sfârşitul complet al conştiinţei.”
„Ştiu, ştiu, mi-ai spus-o de atâtea ori încât ştiu toată predica pe dinafară: non-existenţa nu este terifiantă pentru că nu ştii că nu mai exişti, şi aşa mai departe. Şi asta înseamnă că nu voi şti că ratez lucruri importante. Şi de asemenea îmi aduc aminte ce mi-ai spus despre nefiinţă, că este la fel ca înainte de a mă fi născut. M-a ajutat înainte, dar acum nu îmi mai este de folos, acest sentiment este mult prea puternic, Irv, ideile nu sunt rezolvarea, nici măcar la suprafaţă.”
„Nu, deocamdată. Asta înseamnă numai că trebuie să continuăm, trebuie să
descoperim rezolvarea. Putem să o facem împreună. Voi fi alături de tine şi te voi ajuta să mergi cât de adânc poţi.”
„Este o frică care mă acaparează. Este o ameninţare pe care nu o pot numi sau identifica.”
„Alice, la baza tuturor sentimentelor noastre faţă de moarte este frica biologică
care este înglobată în noi. Ştiu că această frică este indefinibilă, am trecut şi eu prin asta. Nu există cuvinte pentru a o descrie. Dar fiecare fiinţă vie îşi doreşte să
îşi continue existenţa, Spinoza a spus-o acum aproximativ 350 de ani. Trebuie să
conştientizăm asta, să fim pregătiţi. Structura noastră internă ne va conecta din când în când la această teroare. Cu toţii trecem prin asta.”
După aproape douăzeci de minute, Alice părea mai calmă şi am încheiat convorbirea. Dar după câteva ore mi-a lăsat un scurt mesaj telefonic în care îmi spunea că a resimţit discuţia noastră telefonică ca pe o palmă şi că fusesem rece şi insensibil. Şi ca un fel de post scriptum, a adăugat că, în mod inexplicabil, se simţea mai bine. În ziua următoarea mi-a lăsat alt mesaj în care îmi spunea că panica ei dispăruse aproape în întregime, din nou, după spusele ei, din motive necunoscute.
Deci ce a ajutat-o pe Alice în convorbirea noastră? Era vorba despre ideile pe care i le-am transmis? Probabil că nu. A respins argumentele mele preluate de la Epicur – acela că atunci când conştiinţa ei va dispărea, ea nu va şti că nu va afla noutăţi despre cei apropiaţi, şi acela că după moarte se va afla în acelaşi stadiu ca înainte de a fi fost născută. Nici celelalte sugestii ale mele nu au fost de folos, de
exemplu să-şi imagineze cum va fi peste trei săptămâni pentru a-şi schimba perspectiva asupra vieţii. Pur şi simplu era prea panicată. După cum spunea chiar ea, „ştiu că încerci, dar aceste idei nu vor aduce rezolvarea; ele nici măcar nu vor ajunge la ce este aici, această angoasă apăsătoare din pieptul meu.”
Deci ideile nu au fost de folos. Dar haideţi să privim convorbirea noastră din punctul de vedere al unei relaţii. În primul rând am vorbit cu ea în timp ce mă
aflam în concediu, semnalizându-i astfel deschiderea mea totală de a relaţiona cu ea. I-am spus, de fapt, hai să încercăm să rezolvăm această problemă împreună.
Nu m-am dat la o parte din faţa niciunui aspect al anxietăţii ei. Am continuat să
sondez sentimentele ei despre moarte. Am recunoscut propriile mele temeri. Am asigurat-o că sunt alături de ea, de faptul că ea şi cu mine şi cu toţi ceilalţi suntem programaţi să resimţim teama de moarte.
In al doilea rând, în spatele ofertei mele explicite de a fi prezent, exista şi un puternic mesaj implicit: „Indiferent de cât de speriată vei fi, eu nu mă voi feri şi nu te voi abandona." Pur şi simplu am făcut ceea ce a făcut şi Anna, menajera, în Şoapte şi strigăte. Am ţinut-o în braţe, am rămas alături de ea.
Cu toate că am fost cu totul alături de ea, am avut grijă ca spaima ei să rămână
sub control. Nu i-am permis să devină contagioasă. Am menţinut un ton calm, la obiect, cerându-i să disece şi să analizeze această teamă alături de mine. Cu toate că în ziua următoare m-a criticat pentru că am fost rece şi insensibil, calmul meu a îmbărbătat-o şi a ajutat-o să-şi alunge teama.
Lecţia aceasta este simplă: relaţionarea este cea mai importantă. Indiferent dacă sunteţi un membru al familiei, un prieten sau un terapeut, intraţi în joc.
Apropiaţi-vă în orice mod vi se pare indicat. Vorbiţi din inimă. Împărtăşiţi propriile dumneavoastră temeri. Improvizaţi. Ajutaţi-i pe cei suferinzi în orice mod le aduce alinare.
Cândva, acum câteva decenii, când îmi luam rămas bun de la o pacientă
muribundă, ea m-a rugat să mă întind în pat alături de ea. Am acceptat şi cred că i-am oferit alinare. Simpla prezenţă este cel mai important dar pe care îl puteţi face cuiva care se află pe moarte (sau unei persoane sănătoase din punct de vedere fizic care are un atac de panică generat de ideea morţii).
Dezvăluirea de sine
O mare parte din pregătirea unui terapeut, după cum voi demonstra în Capitolul 7, se concentrează pe importanţa relaţionării. O parte esenţială din această pregătire ar trebui să fie, în opinia mea, concentrată pe disponibilitatea şi capacitatea terapeutului de a intensifica relaţionarea prin propria sa deschidere.
Pentru că mulţi psihoterapeuţi s-au pregătit în tradiţii care subliniază
importanţa opacităţii şi neutralităţii, prietenii care sunt pregătiţi să se deschidă
unul către celălalt pot avea, din acest punct de vedere, un avantaj asupra psihoterapeuţilor profesionişti.
În relaţiile apropiate cu cât îţi dezvălui mai mult din sentimentele şi gândurile proprii, cu atât le va fi mai uşor celorlalţi să se deschidă. Dezvăluirea de sine joacă
un rol crucial în dezvoltarea intimităţii. În general, relaţiile se dezvoltă printr-un proces de revelaţii reciproce. Unul dintre indivizi face un salt şi dezvăluie date personale, expunându-se astfel unui risc; celălalt răspunde la fel; împreună îşi adâncesc relaţia printr-o spirală de revelaţii personale. Dacă persoana care se expune este lăsată singură fără a i se oferi reciprocitate, atunci, deseori, prietenia se pierde.
Cu cât poţi fi mai sincer cu tine însuţi, te poţi deschide în întregime, cu atât mai adâncă şi mai profundă este prietenia. În prezenţa unei astfel de intimităţi, toate cuvintele, toate modalităţile de consolare şi toate ideile capătă o semnificaţie mai profundă.
Prietenii trebuie să îşi reamintească continuu reciproc (şi lor înşişi) că şi ei suferă de frica de moarte. De aceea, m-am autoinclus în discuţiile cu Alice despre inevitabilitatea morţii. O astfel de autoexpunere nu comportă un risc ridicat: face numai să fie explicit ceea ce este de fapt implicit. In definitiv cu toţii suntem nişte fiinţe speriate de ideea de a nu mai exista. Cu toţii suntem nevoiţi să înfruntăm puţinătatea şi insignifianţa noastră în comparaţie cu dimensiunea infinită a universului (uneori denumită „experienţa infinităţii”). Fiecare dintre noi nu este decât o micuţă pată, un grăunte de nisip în faţa vastităţii universului. Aşa cum spunea Pascal în secolul al XVII-lea, „liniştea eternă a spaţiului infinit mă
îngrozeşte.”
Nevoia de intimitate în faţa morţii este cutremurător descrisă într-o piesă de teatru recentă, Let me down easy, de Anna Deavere Smith. În această piesă, unul dintre personaje reprezintă o femeie remarcabilă care îngrijeşte copii africani bolnavi de Sida. Nu avea condiţii să ofere cine ştie ce ajutor în adăpostul ei. În fiecare zi mureau alţi copii. Atunci când este întrebată ce face pentru a uşura spaima de moarte a copiilor, ea a răspuns cu două propoziţii: „Nu îi las niciodată să
moară singuri în întuneric şi le spun «voi veţi rămâne întotdeauna aici în inima mea»”.
Chiar şi pentru cei care manifestă o opoziţie adânc înrădăcinată faţă de deschidere – cei care au evitat întotdeauna relaţiile profunde de prietenie – idea morţii poate deveni o experienţă revelatoare, declanşând o schimbare enormă în ceea ce priveşte dorinţa de intimitate şi disponibilitatea de a face eforturi să
obţină acest lucru. Mulţi dintre cei care lucrează cu pacienţi muribunzi au descoperit că cei care la început erau distanţi devin brusc şi în mod frapant accesibili pentru relaţii profunde.
Undele de influenţă în acţiune
După cum am explicat în capitolul anterior, credinţa că cineva va continua să
existe, nu ca persoană individuală, dar prin valorile şi acţiunile sale care continuă
