„Jill, i-am spus, tu ai o fetiţă care are acum nouă ani. Imaginează-ţi că te-ar întreba: «Dacă vom muri, ce sens are ca noi să trăim?» Cum i-ai răspunde?”
Ea mi-a răspuns fără ezitare: „I-aş spune despre nenumăratele bucurii ale vieţii, despre frumuseţea pădurilor, despre plăcerea de a fi împreună cu prietenii şi familia, despre binecuvântarea de a-ţi împărtăşi dragostea şi de a face din lume un loc mai bun.”
După ce a terminat, s-a lăsat pe spate în scaunul ei şi a deschis larg ochii, uimită
de propriile ei cuvinte, de parcă ar fi vrut să spună „De unde a ieşit asta?”
„Minunat răspuns, Jill. Ai atât de multă înţelepciune în tine. Nu este prima oară
când descoperi un mare adevăr înăuntrul tău atunci când îţi imaginezi cum o sfătuieşti pe fiica ta în privinţa vieţii. Acum trebuie să înveţi să fii propria ta mamă.”
Misiunea nu este de a oferi răspunsuri, ci, din contră, de a găsi o modalitate de a-i ajuta pe ceilalţi să descopere propriile lor răspunsuri.
Acelaşi principiu a funcţionat şi în tratamentul Juliei, psihoterapeut şi pictoriţă, a cărei frică de moarte provenea din sentimentul că nu se realizase complet şi că
îşi neglijase arta, în favoarea competiţiei cu soţul ei pentru a câştiga mai mulţi bani (vezi Capitolul 3). Am aplicat aceeaşi strategie atunci când am rugat-o să adopte o perspectivă detaşată, sugerându-i să-şi imagineze cum ar răspunde unui client care s-ar comporta la fel ca ea. Julia a răspuns imediat: „I-aş spune: trăieşti o viaţă
absurdă!”, demonstrând astfel că avea nevoie numai de o uşoară îndrumare pentru a-şi descoperi propria înţelepciune. Terapeuţii au pornit întotdeauna de la
prezumţia că adevărul pe care îl descoperim singuri are o putere mai mare decât adevărul care ne este comunicat de ceilalţi.
Cum să-ţi împlineşti viaţa
Anxietatea morţii este alimentată, în cazul multor oameni, ca şi în cel al Juliei, de dezamăgirea că nu şi-au împlinit întregul potenţial. Mulţi oameni cad pradă
disperării pentru că visele lor nu s-au împlinit şi disperă şi mai mult pentru că nu au făcut nimic să-şi împlinească visele, îndreptarea atenţiei asupra acestei dezamăgiri reprezintă de multe ori punctul de plecare pentru a putea depăşi frica de moarte, un exemplu fiind povestea lui Jack:
Anxietatea morţii şi viaţa neîmplinită: Jack
Jack, un avocat în vârstă de şaizeci de ani, care se îmbrăca foarte bine, m-a vizitat la cabinet din cauza unor simptome care îl oboseau. Mi-a spus pe un ton mai degrabă calm şi inexpresiv că avea nişte gânduri obsesive despre moarte, că
nu putea dormi şi că suferea de o scădere dramatică a productivităţii profesionale, ceea ce dusese şi la o reducere substanţială a veniturilor. Petrecea în fiecare săptămână ore întregi consultând tabele statistice şi calculând câte luni sau zile i-au mai rămas de trăit. În fiecare săptămână se trezea de două-trei ori noaptea din cauza coşmarurilor.
Veniturile sale au scăzut pentru că nu mai putea suporta să lucreze cu testamentele şi cu legile testamentare care constituiau cea mai mare parte din activitatea sa: era aşa de preocupat de propriul său testament şi de propria sa moarte, încât adesea atacurile de panică îl forţau să întrerupă consultaţiile. În timpul şedinţelor cu clienţii se făcea deseori de ruşine bâlbâindu-se, ba chiar sufocându-se din cauza unor cuvinte ca „decedat”, „a moşteni”, „soţie supravieţuitoare” sau „beneficii rezultate în urma decesului”.
În timpul primei noastre şedinţe, Jack părea distant şi precaut. Am încercat mai multe dintre ideile pe care le-am descris în această carte pentru a ajunge la el sau pentru a crea o stare de confort, însă fără succes. Dar un lucru foarte straniu mi-a atras atenţia: trei dintre visele pe care mi le-a descris includeau ţigări. De exemplu, într-un vis se plimba printr-un pasaj subteran plin de mucuri de ţigări. Dar, cu toate acestea, îmi spusese că nu mai fuma de 25 de ani. Atunci când am insistat să
facă o legătură cu ţigările, nu a reuşit să facă niciuna până la sfârşitul celei de-a treia şedinţe, când, cu o voce tremurătoare, a mărturisit că soţia sa fumase marijuana în fiecare zi din cei 40 de ani ai căsniciei lor. Şi-a cuprins capul în mâini, a rămas mut şi, când ceasul lui a semnalat sfârşitul celor cincizeci de minute, s-a năpustit pe uşă fără să-mi adreseze niciun salut de rămas bun.
În următoarea şedinţă a vorbit mult despre marea sa ruşine. Îi era greu să
admită că el, un intelectual educat, inteligent, respectat profesional, putea fi atât de penibil încât să aibă o relaţie timp de patruzeci de ani cu o persoană suferind de o asemenea dependenţă şi care manifesta semne clare de deteriorare cognitivă, care se îngrijea atât de prost, încât îi era ruşine să fie văzut cu ea în public.
Jack era dat peste cap, dar la sfârşitul şedinţei părea eliberat. Nu-şi dezvăluise secretul timp de atâţia ani; într-un mod foarte ciudat nu îl recunoscuse nici măcar faţă de el însuşi.
În următoarele şedinţe a recunoscut că se mulţumise cu o relaţie care se deteriora pentru că nu credea că merită mai mult şi a recunoscut cât de adânc mergeau explicaţiile legate de mariajul său. Ruşinea sa şi nevoia de a păstra secretul eliminaseră posibilitatea existenţei unei vieţi sociale. Se hotărâse să nu aibă copii: soţia sa nu era capabilă să rămână abstinentă în timpul sarcinii sau să-şi asume responsabilitatea de a deveni un model pentru copil. Era atât de convins că
va fi considerat un prost pentru că rămăsese alături de ea, încât nu mărturisise aceste lucruri nimănui, nici măcar surorii lui.
Acum, ajuns la vârsta de şaizeci de ani era ferm convins că era prea bătrân şi prea izolat pentru a-şi mai putea părăsi soţia. A stabilit foarte clar că orice discuţie despre terminarea căsătoriei sau care ameninţa să conducă în această direcţie, era interzisă. În ciuda dependenţei soţiei sale el o iubea în continuare cu adevărat, avea nevoie de ea şi îşi lua în serios jurămintele. Ştia că ea nu putea trăi fără el.
Mi-am dat seama că frica sa de moarte era legată de faptul că îşi împlinise numai parţial visele despre fericire şi împlinire. Spaimele şi coşmarurile sale proveneau din sentimentul că timpul se scurgea, iar viaţa i se încheia.
Am fost foarte impresionat de izolarea sa. Nevoia de a păstra secretul a făcut imposibilă orice fel de relaţie intimă în afară de relaţia chinuită şi ambivalenţă cu soţia sa. M-am apropiat de aceste probleme de intimitate concentrându-mă
asupra relaţiei noastre şi am început prin a-l asigura că nu-l voi considera niciodată
un prost. Dimpotrivă, eram onorat că a fost dispus să-mi împărtăşească atât de multe, şi empatizam cu el pentru această situaţie neplăcută în care se afla trăind cu soţia sa dependentă.
După câteva astfel de şedinţe, teroarea lui faţă de moarte s-a diminuat în mod evident. A fost înlocuită de alte temeri, legate în primul rând de relaţia cu soţia sa şi de modul în care ruşinea îi împiedica dezvoltarea altor relaţii intime. Am discutat despre modul în care ar trebui să procedeze pentru a sparge acest cod al secretizării care îl împiedicase să lege alte prietenii în toţi aceşti ani. Am propus participarea la un grup de terapie, dar părea mult prea periculos: a respins orice discuţie despre o terapie ambiţioasă care ar fi deranjat relaţia pe care o avea cu
soţia. Dar a identificat două persoane, sora sa şi un bărbat care îi fusese odată
prieten apropiat, cu care ar fi putut împărtăşi acest secret.
Am insistat asupra problemei împlinirii personale. Care erau zonele din sine acum înăbuşite, dar care puteau fi împlinite? Care erau reveriile sale? Atunci când era copil, ce îşi dorea să facă în viaţă? Care experienţe din trecut îi provocaseră
cele mai profunde plăceri?
La următoarea şedinţă s-a prezentat cu o legătură groasă din ceea ce el numea
„mâzgăliturile” sale: decenii de poezie, deseori despre moarte, multe scrise la patru dimineaţa când se trezea din cauza coşmarurilor. L-am rugat să-mi citească
câteva şi a selectat trei dintre preferatele lui.
„Minunat, i-am spus după ce a terminat, ai reuşit să transformi disperarea în ceva atât de frumos.”
După douăsprezece şedinţe, Jack mi-a comunicat că îşi atinsese scopurile: frica de moarte îi scăzuse în mod considerabil; coşmarurile sale se transformaseră în vise cu o doză redusă de iritare sau frustrare. Faptul că se deschisese în faţa mea, i-a dat curajul să aibă încredere în alţii, şi a revenit la relaţii apropiate cu sora sa şi cu vechiul său prieten. Trei luni mai târziu, mi-a trimis un e-mail în care îmi spunea că îi merge bine şi că se înscrisese într-un seminar online de scriere creatoare şi se alăturase unui grup local de poeţi.
