să se transmită mai departe de-a lungul generaţiilor, poate fi o consolare puternică
pentru cei care se tem de propria moarte.
Cum să alinăm singurătatea în faţa morţii
Chiar dacă în piesa medievală intitulată Fiecare, este dramatizată singurătatea pe care o resimte o persoană în faţa morţii, aceasta poate fi interpretată şi ca o descriere a puterii consolatoare a transmiterii prin unde de influenţă. Această
piesă de teatru, care a încântat oamenii de-a lungul secolelor, se juca în faţa bisericilor în prezenţa maselor largi de credincioşi. Este povestită istoria alegorică a lui Fiecare, care este vizitat de îngerul Morţii şi află că a sosit timpul pentru călătoria finală.
Acesta se roagă pentru o amânare. „Nu se poate face nimic”, răspunde îngerul Morţii. Urmează altă rugăminte: „Pot să invit pe cineva care să mă însoţească în această călătorie atât de singuratică?" Îngerul rânjeşte şi aprobă imediat: „O, da, dacă găseşti pe cineva."
Restul piesei constă în încercarea de a găsi pe cineva dispus să-l însoţească în această călătorie. Toţi prietenii şi toate cunoştinţele refuză; verişoara sa, de exemplu, suferă de o crampă la degetul de la picior. Chiar şi figurile metaforice (Bunurile lumeşti, Frumuseţea, Puterea, Cunoaşterea) îi refuză invitaţia. În final, atunci când resemnat porneşte la drum, el descoperă un companion, Faptele Bune, care este disponibil şi care acceptă să-l însoţească, chiar şi în moarte.
Această descoperire, că există cineva care te poate însoţi în moarte, şi anume, Faptele Bune, reprezintă desigur morala creştină a acestei piese: că nu poţi să iei cu tine din această lume nimic din ceea ce ai primit; poţi să iei cu tine numai ceea ce ai dăruit. O interpretare seculară a acestei drame sugerează că transmiterea prin unde de influenţă – adică împlinirea faptelor tale bune, înţelegerea că
influenţa ta pozitivă asupra altora va persista şi după dispariţia ta – poate alina durerea şi singurătatea acestei călătorii finale.
Rolul recunoştinţei
Transmiterea prin reverberaţie, la fel ca şi alte idei care mi se par folositoare, are o putere mult mai mare atunci când este pusă în contextul unei relaţii intime unde poţi afla, chiar de la sursă, cum viaţa cuiva a adus un beneficiu altuia.
Prietenii pot mulţumi cuiva pentru ceea ce el sau ea a făcut sau a însemnat. Dar nu despre simplele mulţumiri este vorba. Mesajul cu adevărat eficient este: „Am
integrat o parte din tine în mine. M-a schimbat şi m-a îmbogăţit şi voi transmite asta şi altora.”
De mult prea multe ori, recunoştinţa pentru felul în care cineva a transmis aceste reverberaţii în lume nu este exprimată neapărat în timpul vieţii acelei persoane, ci numai în elogii postume. De câte ori nu v-aţi dorit în timpul unei înmormântări (sau i-aţi auzit pe alţii exprimând acest lucru) ca persoana decedată
să fie de faţă pentru a auzi elogiile şi recunoştinţa exprimate? Câţi dintre noi nu ne-am dorit să putem fi la fel ca Scrooge şi să putem asculta ce se spune la înmormântarea noastră? Eu mi-am dorit acest lucru.
O tehnică de a trece peste această problemă de tip „prea puţin, prea târziu”, caracteristică transmiterii prin unde de influenţă, este „vizita de recunoştinţă”, o metodă splendidă de a intensifica influenţa unei persoane încă din timpul vieţii acesteia. Am descoperit acest exerciţiu la un workshop condus de Martin Seligman, unul dintre liderii mişcării de psihologie pozitivă. El a rugat publicul numeros să participe la un exerciţiu care, după cum îmi amintesc, a urmat aceste reguli:
Gândiţi-vă la cineva care mai este în viaţă şi faţă de care simţiţi o mare recunoştinţă pe care nu aţi exprimat-o însă niciodată. Timp de zece minute scrieţi o scrisoare de recunoştinţă adresată acestei persoane şi apoi faceţi pereche cu cineva de aici şi fiecare va citi scrisoarea sa celuilalt. Ultima etapă este o vizită pe care trebuie să i-o faceţi acelei persoane în viitorul apropiat şi să-i citiţi cu voce tare această scrisoare.
După ce scrisorile au fost citite în cadrul acestor perechi, mai mulţi voluntari au fost selectaţi din public pentru a-şi citi scrisorile cu voce tare în faţa tuturor. Fără
nicio excepţie, fiecare persoană se îneca de emoţie în timp ce citea. Am descoperit că aceste manifestări de emoţie apar întotdeauna în cadrul acestor exerciţii: foarte puţini dintre participanţi reuşesc să citească fără a fi cuprinşi de un curent emoţional puternic.
Am participat eu însumi la acest exerciţiu şi am scris o astfel de scrisoare adresată lui David Hamburg, care a fost un extraordinar preşedinte al Departamentului de Psihologie al Universităţii Stanford, în timpul primilor zece ani pe care i-am petrecut acolo. La următoare mea vizită la New York, unde locuia în acea vreme, am petrecut împreună o seară emoţionantă. M-am simţit bine atunci când îmi exprimam recunoştinţa, iar el s-a simţit bine aflând asta; mi-a spus că s-a simţit pătruns de bucurie în timp ce îmi citeam scrisoarea.
Pentru că îmbătrânesc am început să mă gândesc din ce în ce mai mult la transmiterea prin reverberaţii. În calitatea mea de cap de familie eu sunt acela care onorează întotdeauna nota de plată când cinăm, în familie, la restaurant. Cei patru copii ai mei îmi mulţumesc întotdeauna graţios (după ce încearcă numai o
rezistenţă minimă), iar eu întotdeauna le spun: „Mulţumiţi-i bunicului vostru Ben Yalom. Eu sunt doar un vas care transmite mai departe această generozitate. El întotdeauna plătea pentru mine”. (Iar eu, între noi fie spus, încercam numai o rezistenţă minimă.)
Transmiterea prin reverberaţii şi prin exemplu
În cadrul primului grup de pacienţi cu cancer în faza terminală pe care l-am condus am descoperit deseori că deznădejdea manifestată de participanţi poate fi contagioasă. Atât de mulţi dintre ei erau disperaţi; atât de mulţi aşteptau zi după zi ascultând cum se apropiau paşii morţii; atât de mulţi susţineau că viaţa devenise goală şi îşi pierduse orice însemnătate.
Iar apoi, într-o bună zi, unul dintre participanţi a deschis şedinţa cu următorul anunţ: „Am decis că mai există totuşi ceva ce mai am de oferit. Pot oferi un exemplu de cum trebuie să mori. Pot fi un model pentru copiii mei şi pentru prietenii mei înfruntând moartea cu curaj şi demnitate.”
A fost ca o revelaţie care i-a ridicat moralul, şi pe al meu şi al celorlalţi membri ai grupului. Ea găsise o modalitate prin care să-şi umple viaţa, până la sfârşit, cu un sens.
Fenomenul transmiterii prin reverberaţii a devenit evident în grupul de consiliere al bolnavilor de cancer, prin atitudinea membrilor grupului faţă de studenţii care veneau să participe ca observatori. Este foarte important în educarea psihoterapeuţilor de grup să poată observa clinicieni experimentaţi conducând aceste grupuri, iar eu am adesea în jurul meu studenţi care observă, uneori prin intermediul unor monitoare, dar în general prin intermediul unui geam de tip oglindă. Cu toate că grupurile formate în cadrul unor institute educaţionale permit participarea observatorilor, în general membrii grupului sunt nemulţumiţi de prezenţa lor şi din când în când îşi manifestă cu voce tare resentimentele faţă
de această intruziune.
Nu şi în cazul grupurilor de bolnavi de cancer: aceştia îi primeau cu bunăvoinţă
pe observatori. Ei simţeau că, drept urmare a confruntării lor cu moartea, au devenit mai înţelepţi şi au multe de transmis studenţilor şi singurul lor regret era, după cum am menţionat mai devreme, că au aşteptat atât de mult pentru a învăţa cum să trăiască.
Cum să-ţi descoperi propria înţelepciune
Socrate credea că cel mai bun curs pe care îl poate ţine un profesor – şi după
părerea mea, este valabil şi în cazul unui prieten – este de a-i pune unui student întrebările care-l ajută să-şi descopere propria înţelepciune. Prietenii fac tot timpul
acest lucru, la fel şi psihoterapeuţii. Următorul exemplu ilustrează o metodă
simplă care se află la dispoziţia oricăruia dintre noi.
Dacă oricum vom muri, atunci de ce sau cum ar trebui să trăim? Jill Oamenii întrebă mereu care este scopul vieţii dacă oricum totul este sortit pieirii? Chiar dacă mulţi dintre noi căutăm răspunsuri la această întrebare în afara noastră, cel mai bine ar fi dacă am urma metoda lui Socrate şi am privi în interiorul nostru.
Jill, o pacientă care de mult timp era chinuită de frica de moarte, obişnuia să
pună semnul egalităţii între moarte şi lipsa totală de sens. Când am întrebat care era istoria dezvoltării acestui gând, şi-a amintit cu exactitate prima oară când i-a venit această idee. Închizând ochii a descris o scenă de pe când avea doar nouă ani şi stătea pe veranda casei şi deplângea moartea câinelui familiei.
„Atunci şi acolo, mi-a spus ea, mi-am dat seama că dacă toţi trebuie să murim, nimic nu mai are sens – lecţiile mele de pian, faptul că îmi aranjam perfect patul, steluţele de aur pe care le primeam la şcoală pentru că eram o elevă perfectă.
Care este sensul steluţelor de aur dacă toate steluţele de aur vor dispărea?”
