Munca mea cu Jack demonstrează cum viaţa înăbuşită poate lua forma anxietăţii morţii. Desigur că era terorizat: era atât de înfricoşat de moarte pentru că nu-şi trăise viaţa la capacitatea sa maximă. Mii de artişti şi de scriitori au descris acest sentiment într-o mulţime de limbi, de la formularea lui Nietzsche „Să mori la timpul potrivit”, până la cea a poetului american John Greenleaf Whittier: „Dintre toate cuvintele vorbite sau scrise, cele mai triste sunt: ar fi putut să fie!”
De asemenea, munca mea cu Jack a fost presărată şi cu încercări de a-l ajuta să
localizeze şi să revitalizeze zone din sine ce fuseseră neglijate, începând de la talentul de poet, până la setea de relaţii sociale intime. Psihoterapeuţii au înţeles că în general este mai bine să încerci să ajuţi un client să îndepărteze obstacolele din faţa realizării personale, decât să te bazezi pe sugestii, să încurajezi sau să dai sfaturi. Am încercat, de asemenea, să reduc izolarea în care trăia Jack, nu prin evidenţierea oportunităţilor sociale care îi stăteau la dispoziţie, ci concentrându-mă asupra obstacolelor care îl împiedicau să aibă relaţii de prietenie: ruşinea şi convingerea că ceilalţi l-ar putea considera prost. Şi, desigur, faptul că mi-a permis să pătrund în intimitatea sa a fost un pas important: izolarea există desigur numai în izolare; odată ce te deschizi, dispare.
Valoarea regretului
Regretul a căpătat un renume negativ. Chiar dacă, de obicei, el incumbă o tristeţe iremediabilă, regretul poate fi folosit şi într-o manieră constructivă. De fapt, dintre toate metodele pe care le utilizez pentru a mă ajuta pe mine însumi, dar şi pe ceilalţi să analizeze realizarea de sine, ideea de regret – atât de a-l crea, cât şi de a-l evita este cea mai valoroasă..
Folosit în mod corespunzător, regretul este un instrument care poate ajuta la prevenirea acumulării sentimentelor de acest fel în viitor. Poţi examina regretul privind înapoi, precum şi spre viitor. Dacă îţi întorci privirea spre trecut, regreţi toate neîmplinirile tale. Dacă priveşti spre viitor ai de ales între a acumula mai multe regrete sau a trăi relativ eliberat de ele.
De multe ori îmi recomand atât mie, cât şi pacienţilor mei să ne proiectăm peste un an sau peste cinci şi să ne gândim la noile regrete care se vor fi acumulat în această perioadă. Apoi pun o întrebare care are un scop terapeutic clar: „Cum poţi să trăieşti acum fără a acumula noi regrete? Ce trebuie să schimbi în viaţa ta?”
Trezirea
La un moment dat în viaţă – uneori în tinereţe, alteori mai târziu – fiecare dintre noi trebuie să deschidă ochii asupra propriei mortalităţi. Există o mulţime de factori declanşatori: o privire în oglindă asupra obrajilor căzuţi, a părului grizonant, a umerilor căzuţi; şirul zilelor de naştere, mai ales cele care rotunjesc un deceniu – la cincizeci, şaizeci sau şaptezeci de am; întâlnirea cu un prieten pe care nu l-ai văzut de mult timp şi şocul de a descoperi cât de mult a îmbătrânit; fotografiile vechi ale celor care au murit demult şi care au făcut parte din copilăria ta; întâlnirile din vise cu moartea.
Ce simţi când treci prin astfel de experienţe? Ce faci cu ele? Te arunci în activităţi frenetice pentru a scăpa de anxietate şi a evita subiectul? Încerci să
îndepărtezi ridurile cu ajutorul chirurgiei plastice şi îţi vopseşti părul? Decizi că ai treizeci şi nouă de ani pentru mai mulţi ani la rând? Îţi distragi atenţia lucrând mai mult şi revenind la rutina zilnică? Uiţi de toate aceste experienţe? Îţi ignori visele?
Nu vă recomand să evitaţi subiectul. Dimpotrivă, savuraţi această trezire la realitate. Profitaţi de ea. Faceţi o pauză şi priviţi fotografii din tinereţea dumneavoastră. Lăsaţi-vă copleşit de moment şi prelungiţi-l puţin; gustaţi-i atât partea bună, cât şi cea rea.
Gândiţi-vă la avantajul de a fi conştient de moarte, de a-i îmbrăţişa umbra.
Conştientizarea acestui lucru poate integra întunericul în scânteia vieţii dumneavoastră şi vă poate îmbunătăţi viaţa pe care o mai aveţi de trăit. Calea spre aprecierea vieţii, calea spre găsirea compasiunii faţă de ceilalţi, calea spre a iubi totul cu o mai mare intensitate este să fii conştient că aceste experienţe sunt făcute să dispară.
De multe ori am fost surprins în mod plăcut să văd un pacient făcând progrese remarcabile foarte târziu în viaţă, chiar arunci când se apropia de moarte. Nu este niciodată prea târziu. Niciodată nu eşti prea bătrân.
Capitolul 6
Conştientizarea morţii
O relatare biografică
Apropiindu-mă din ce în ce mai mult de sfârşit, mă mişc într-un cerc din ce în cemai aproape de începuturi.
Pare a fi unul din felurile de a netezi şi pregăti drumul. Sunt impresionat acumde numărul mare de amintiri care au zăcut adormite de mult.
CHARLES DICKENS, Povestea celor două oraşe
Nietzsche spunea odată că dacă doreşti să înţelegi opera unui filosof, trebuie să-i studiezi autobiografia. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul psihiatrilor. Este un lucru cunoscut de toată lumea că într-un număr mare de domenii, de la fizica cuantică, până la economie, psihologie şi sociologie, observatorul influenţează
obiectul cercetării. Până acum mi-am descris observaţiile privind viaţa şi gândurile pacienţilor mei, iar acum a sosit momentul să inversez procesul şi să dezvălui propriile mele păreri despre moarte, sursele lor şi felul în care acestea mi-au afectat viaţa.
În faţa morţii
Din câte îmi aduc aminte, prima întâlnire cu moartea s-a produs pe când aveam cinci sau şase ani, atunci când Stripy, una dintre pisicile pe care tata le ţinea în magazinul său, a fost lovită de un automobil. În timp ce o priveam cum zăcea pe pavaj, cu o dâră subţire de sânge prelingându-i-se din gură, am aşezat o bucăţică
mică de hamburger lângă gura ei, dar nu s-a mişcat: se pregătea să moară. Pentru că nu puteam să fac nimic pentru Stripy, am simţit o neputinţă paralizantă. Nu-mi aduc cuminte să fi tras concluzia evidentă că dacă toate fiinţele vii trebuie să
moară, la fel se va întâmpla şi cu mine. Şi cu toate astea detaliile morţii pisicii mi-au rămas în minte cu o claritate extraordinară.
Prima experienţă legată de moartea unui om am avut-o pe când eram în clasa a doua sau a treia, atunci când un coleg de clasă pe nume L.C. a decedat. Nu-mi mai amintesc ce nume simbolizau aceste două iniţiale; poate că n-am ştiut niciodată, nu sunt sigur nici măcar dacă am fost prieteni apropiaţi sau dacă obişnuiam să ne jucăm împreună. Mi-au rămas numai câteva frânturi licărinde de amintiri. L.C. era un albinos cu ochii roşii, iar mama lui îi punea în pacheţelul de mâncare pentru
şcoală sendvişuri cu felii de murături. Mie mi se părea ceva ciudat, niciodată nu văzusem murături în sendvişuri.
Apoi într-o bună zi L.C. nu a mai venit la şcoală, iar după o săptămână
învăţătoarea ne-a spus că a murit. Asta a fost tot. Niciun alt cuvânt. Nu a mai fost menţionat numele lui niciodată. La fel ca un corp înfăşurat într-un giulgiu ce alunecă de pe punte în marea întunecată, el a dispărut în tăcere. Dar cât de clar mi-a rămas în minte imaginea lui. Au trecut aproape şaptezeci de ani, dar parcă şi acum pot să întind mâna şi să-mi trec degetele prin părul său aspru şi alb ca de fantomă. De parcă l-aş fi văzut chiar ieri, imaginea lui mi-a rămas fixată în minte, şi îi văd pielea albă, pantofii cu şireturi lungi şi mai ales expresia aceea pe care i-o dădeau ochii măriţi de uimire. Poate că totul este numai o reconstrucţie, poate că
pur şi simplu îmi imaginez cât de uimit trebuie să fi fost el când a trebuit să se întâlnească cu Domnul Moarte atât de devreme în călătoria vieţii sale.
„Domnul Moarte” este termenul pe care l-am folosit încă de pe când eram adolescent. L-am extras dintr-un poem al lui E.E. Cummings despre Buffalo Bill, care mă surprinsese atât de tare încât l-am memorat aproape instantaneu.
A decedat
Buffalo Bill
cel care călărea un armăsar
argintiu ca apa clară
şi care omora unudoitreipatrucinci porumbeiuiteaşa
Doamne
el a fost un bărbat frumos
