şi ce vreau eu să ştiu
e cum îţi place băiatul ăsta cu ochi albaştri
Domnule Moarte
Nu îmi aduc aminte să fi fost prea emoţionat de dispariţia lui L.C. Freud a scris despre faptul că ne înlăturăm amintirile neplăcute din memorie. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie şi asta clarifică paradoxul emoţiei şterse din amintire cuplate însă cu imaginea încă vie. Cred că este rezonabil să conchid că am fost emoţionat de moartea cuiva din anturaj: nu este o întâmplare faptul că îmi amintesc aşa de clar de L.C., dar cu toate astea nu am în minte nicio imagine, nici măcar o frântură, despre oricare alt coleg din acei primi ani de şcoală. Atunci poate că acuitatea acestei imagini este singurul lucru cea mi-a rămas din uimitoarea înţelegere a faptului că atât eu, cât şi profesorii şi colegii mei, cu toţii vom dispărea, mai devreme sau mai târziu precum L.C.
Poate că acest poem al lui E.E. Cummings mi-a rămas aşa de bine fixat în memorie şi pentru că în adolescenţă Domnul Moarte l-a vizitat pe un alt băiat pe care îl cunoşteam. Allen Marinoff era un „băiat cu ochi albaştri” care suferea de o malformaţie a inimii şi era în permanenţă în suferinţă. Îmi amintesc figura sa ascuţită, melancolică, şuviţele sale de păr şaten deschis pe care le arunca pe spate cu vârfurile degetelor atunci când îi cădeau peste frunte, ghiozdanul său mototolit cu care venea la şcoală şi care părea atât de mare şi de greu pentru trupul lui firav.
Într-o seară, când am rămas peste noapte la el acasă, am încercat – nu prea insistent, cred eu – să-l întreb ce era în neregulă. „Ce se întâmplă cu tine, Allen? Ce înseamnă să ai o gaură în inimă?” A fost ceva cumplit. La fel ca atunci când te uiţi fix la soare. Nu-mi amintesc ce a răspuns. Nu-mi amintesc ce am simţit sau gândit.
Dar cu siguranţă eram zdruncinat pe dinăuntru, de parcă în mine o mobilă grea era mutată din loc, de unde au rezultat amintiri fragmentate. Allen a murit la cincisprezece ani.
Spre deosebire de cei mai mulţi copii, nu am fost confruntat cu moartea în cadrul funeraliilor; în cultura părinţilor mei, copiii erau excluşi de la astfel de evenimente. Dar pe când aveam nouă sau zece ani s-a întâmplat ceva foarte important. Într-o seară a sunat telefonul şi tata a răspuns şi aproape instantaneu a scos un ţipăt puternic şi ascuţit care m-a înspăimântat. Murise fratele său, unchiul Meyer. Nefiind în stare să suport bocetul tatălui meu am fugit afară şi am alergat în jurul blocului şi apoi din nou şi din nou.
Tatăl meu era un bărbat tăcut şi blând şi această singură dată când şi-a pierdut total controlul mi-a indicat că ceva îngrozitor, prevestitor de rău şi monstruos pândea acolo afară. Sora mea, care avea şapte ani, era şi ea acasă atunci, dar nu-şi mai aminteşte nimic din toate astea, cu toate că ţine minte multe alte lucruri pe care eu le-am uitat. Atât de mare este puterea reprimării, acel proces selectiv care, determinând ce reţinem şi ce uităm, este esenţial în construirea lumii noastre personale.
Tatăl meu a fost aproape de moarte în urma unui accident coronarian pe când avea patruzeci şi şase de ani. S-a întâmplat în mijlocul nopţii. Eu, care aveam paisprezece ani am fost înspăimântat, iar mama era atât de înnebunită, încât căuta o explicaţie, pe cineva pe care să dea vina pentru această lovitură a sorţii. Eu eram o ţintă la îndemână şi mi-a spus că eu – din cauza lipsei de disciplină, de respect şi deoarece tulburasem liniştea familiei – eram unicul responsabil pentru această
catastrofă. Aşa că de mai multe ori pe parcursul acelei seri, în timp ce tatăl meu era contorsionat de durere, a ţipat la mine: „Tu l-ai omorât!”
După vreo doisprezece ani, întins pe canapeaua psihanalistului, am povestit acest eveniment provocând un neobişnuit moment de tandreţe din parte lui Olive Smith, psihanalista mea ultrafreudiană, care a plescăit din limbă, nţţ-nţţ, s-a
aplecat asupra mea şi a spus: „Ce cumplit! Ce cumplit trebuie să fi fost pentru tine!” Dintre interpretările ei pline de idei, dense şi exprimate prin cuvinte alese cu grijă de-abia dacă îmi amintesc una. Dar apropierea ei plină de grijă din acel moment, acest lucru îl preţuiesc chiar şi acum, după aproape cincizeci de ani. În acea noapte cu toţii, mama, tata şi cu mine, am aşteptat cu disperare sosirea lui Dr. Manchester. Într-un final am auzit roţile automobilului său strivind frunzele căzute pe stradă şi am zburat pe scări în jos, sărind câte trei trepte odată pentru a-i deschide uşa. Imaginea familiară şi liniştitoare a chipului său zâmbitor şi rotund mi-a înlăturat panica. Şi-a pus mâna pe capul meu, m-a mângâiat pe păr, a liniştito pe mama, i-a făcut lui tata o injecţie (probabil morfină), şi-a pus stetoscopul pe pieptul tatălui meu, lăsându-mă şi pe mine să ascult, în timp ce a spus: „Ia uite, ticăie la fel de regulat ca un ceas. O să se facă bine.”
Această seară mi-a schimbat viaţa în mai multe feluri, dar cel mai bine îmi aduc aminte uşurarea care m-a cuprins atunci când l-am văzut pe Dr. Manchester intrând pe uşă. Atunci şi acolo am decis să ajung ca el, să mă fac medic şi să ofer şi altora alinarea pe care mi-o oferise el mie.
Tatăl meu a supravieţuit acelei seri, dar a decedat după douăzeci de ani, pe neaşteptate, în faţa întregii familii. Eu o vizitam pe sora mea la Washington, D.C., împreună cu soţia şi cu cei trei copii ai noştri. Tata şi mama veniseră şi ei cu maşina; tata şedea în sufragerie, s-a plâns că îl doare capul şi s-a prăbuşit brusc.
Cumnatul meu, soţul surorii mele, care era şi el medic, a fost foarte surprins.
Mai târziu mi-a spus că în cei treizeci de ani de carieră nu se întâmplase niciodată
să moară cineva în faţa lui. Păstrându-mi sângele rece am început să-l bat pe tata pe piept (manevrele de resuscitare nu fuseseră încă inventate) şi, pentru că nu avea nicio reacţie, am căutat prin geanta neagră a cumnatului meu, am scos o seringă, am rupt în două cămaşa tatălui meu şi i-am făcut o injecţie cu adrenalină
direct în inimă. Dar a fost în zadar.
Mai târziu m-am autoacuzat pentru acest act inutil. Retrăind întreaga scenă mi-am amintit suficient de mult din cunoştinţele mele neurologice ca să-mi dau seama că problema nu era inima, ci creierul. Văzusem cum ochii tatălui meu s-au rotit brusc spre dreapta şi ar fi trebuit, să ştiu că nu exista vreo măsură de stimulare cardiacă care ar fi putut folosi la ceva. Suferise un accident vascular cerebral masiv (sau o tromboză) pe partea dreaptă. Întotdeauna ochii se întorc spre partea unde are loc atacul cerebral.
În timpul ceremoniei de înmormântare a tatălui meu nu mai eram aşa de stăpân pe mine. Mi s-a spus că atunci când a trebuit să arunc peste sicriu prima lopată de pământ, aproape am leşinat şi aş fi căzut în mormântul deschis, dacă nu m-ar fi prins una dintre rude.
Mama a avut o viaţă mai lungă, a decedat la nouăzeci şi trei de ani. Îmi aduc aminte două evenimente întâmplate în preajma înmormântării ei.
Primul se referă la coacerea unor produse de patiserie. În noaptea de dinainte de înmormântare, am simţit nevoia să pregătesc o şarjă de kichel, minunata prăjitură a mamei. Probabil că aveam nevoie de o distragere a atenţiei. Şi, în afară
de asta, pregătirea acestei prăjituri împreună cu mama era o amintire frumoasă şi cred că voiam să păstrez încă puţin din fiinţa ei. Am pregătit coca, am lăsat-o să
crească peste noapte, şi dis-de-dimineaţă am întins coca, am adăugat scorţişoară, gem de ananas şi stafide şi am pus-o la cuptor pentru a o servi familiei şi prietenilor mei atunci când urma să ne întoarcem acasă de la înmormântare.
Dar prăjitura a fost o catastrofă! A fost singura dată când nu mi-a reuşit.
Uitasem să pun zahăr! Poate că era un fel de mesaj simbolic către mine însumi care îmi spunea că mă concentrasem prea mult pe tristeţea mamei mele. Era ca şi cum subconştientul m-ar fi admonestat: „Vezi, ai uitat să adaugi ce era mai bun: grija ei, devoţiunea ei nesfârşită, de multe ori tăcută.”
Cel de-al doilea eveniment a fost un vis impresionant pe care l-am avut în noaptea de după înmormântare. Ea este moartă de cincisprezece ani, dar acest vis îmi persistă în minte şi imaginea îmi este încă foarte vie în faţa ochilor.
O aud pe mama strigându-mi numele. Alerg pe cărarea ce duce spre casa copilăriei mele, deschid uşa din faţă şi acolo, în faţa mea, şezând pe treptele scării, rând după rând, se află aliniaţi toţi membrii familiei mele extinse (cu toţii sunt deja morţi, mama era ultima supravieţuitoare). Privind aceste feţe dragi de pe trepte o văd pe mătuşa Minnie aşezată în mijloc. Vibrează ca un bondar, se mişcă aşa de rapid, încât trăsăturile ei sunt neclare.
Mătuşa Minnie decedase cu câteva luni în urmă. Moartea ei m-a înspăimântat îngrozitor: a suferit un atac cerebral masiv care a paralizat-o şi, cu toate că era conştientă, nu mai era în stare să mişte niciun muşchi, în afară de pleoape. (Este vorba de aşa-numitul sindrom „locked-in” – sindrom ventral pontin). A rămas în această stare timp de două luni până când a decedat.
Dar acum ea era în visul meu – în faţă şi la mijloc, mişcându-se frenetic. Cred că
era un vis care învingea moartea: acolo pe scări, Minnie se mişca din nou, nu mai era paralizată, şi se mişca atât de repede, încât ochii nu mai reuşeau s-o vadă. De fapt, întregul vis încerca să aducă morţii înapoi. Mama nu mai era moartă; era în viaţă şi mi se adresa aşa cum o făcuse întotdeauna. Şi apoi i-am văzut pe toţi ceilalţi morţi din familia mea, stând pe trepte şi arătându-mi că sunt încă în viaţă.
Cred, de asemenea, că era şi un al doilea mesaj, ceva de genul: „nu mă uita”.
Mama mă strigase să îmi spună: „nu mă uita, nu ne uita, nu ne lăsa să dispărem.”
Şi aşa am şi făcut.
Expresia „nu mă uita” m-a mişcat întotdeauna. În romanul Plânsul lui Nietzsche, îl înfăţişez pe acesta rătăcind printr-un cimitir, privind pietrele funerare împrăştiate şi creând la final o poezioară care se termina astfel: până când piatră peste piatră va sta
şi chiar dacă nimeni nu poate auzi
şi nimeni nu poate vedea
fiecare suspină încetişor: nu mă uita, nu mă uita.
Am scris aceste versuri pentru Nietzsche într-o secundă şi eram încântat de oportunitatea de a publica primul meu fragment de poem. Dar, cam după un an, am făcut o descoperire ciudată. Departamentul de Psihiatrie al Universităţii Stanford se muta într-o clădire nouă şi, pe parcursul operaţiunii, secretara mea a descoperit în spatele dulapului cu fişele mele un dosar plic sigilat, mare şi plin până la refuz, îngălbenit de timp, uitat acolo de multă vreme. În plic se afla un pachet cu poezii pe care le scrisesem în perioada adolescenţei şi a primilor ani de maturitate. Printre aceste versuri se aflau şi acelea, identice cuvânt cu cuvânt, pe care crezusem că le compusesem pentru prima dată pentru roman. Le scrisesem de fapt cu câteva zeci de ani în urmă, când decedase tatăl logodnicei mele. Mă
