Îmi aduc aminte de banchetul organizat cu ocazia pensionării sale, desfăşurat tocmai când eu terminam ultimul an de pregătire. La sfârşitul mesei, după toasturi şi discursurile multor personalităţi, el s-a ridicat în picioare şi şi-a început adresarea de rămas bun într-o manieră impunătoare.
„Am auzit că se spune, a început, că poţi fi categorisit în funcţie de prietenii pe care îi ai. Dacă asta e adevărat – şi aici a făcut o pauză pentru a-şi plimba cu atenţie ochii peste audienţă – atunci cred că sunt într-adevăr un tip foarte de treabă.” Au existat ocazii, nu îndeajuns de multe, în care şi eu am simţit la fel,
„dacă el avea o părere aşa de bună despre mine, cred că şi eu sunt un tip de treabă.”
Mult mai târziu, după ce am căpătat mai multă experienţă în legătură cu moartea, am ajuns la concluzia că Dr. Whitehom avusese parte de o moarte singuratică – nu fusese înconjurat în momentul morţii de prietenii săi apropiaţi şi iubitori sau de familie. Faptul că mi s-a adresat mie, un student despre care nu mai auzise nimic de zece ani, şi cu care nu avusese niciodată o relaţie intimă, nu indică
că aş fi fost cineva special, ci, din contră, lipsa lui de comunicare cu oamenii la care ţinea şi care ţineau la el.
Privind înapoi îmi doresc să fi avut o a doua şansă de a-l vizita. Ştiu că prin simpla mea disponibilitate de a traversa întreaga ţară îi oferisem deja ceva, dar îmi doresc atât de tare să fi făcut mai mult. Ar fi trebuit să-l ating, să-l iau de mână, poate chiar să-l fi îmbrăţişat şi să-l sărut pe obraz. Dar el era atât de rigid şi atât de distant, încât cred că nimeni nu îndrăznise, timp de zeci de ani, să se apropie de el.
Eu unul nu-l atinsesem vreodată şi nici nu-mi aduc amintesc fi văzut pe cineva făcând asta. Îmi doresc să-i fi spus ce mult a însemnat pentru mine, cât de mult m-au influenţat ideile sale; de câte ori mă gândeam la el atunci când conversam în maniera sa cu pacienţii mei. Într-un fel dorinţa sa de a mă avea pe mine lângă el în acele momente finale a fost ultimul dar al mentorului meu pentru mine – cu toate că sunt sigur că aşa ceva nici măcar nu i-a trecut prin minte.
Rollo May
Rollo May a fost important pentru mine atât ca autor, ca terapeut, cât şi, întrun final, ca prieten.
În timpul primilor mei ani de studiu în psihiatrie mă simţeam confuz şi nesatisfăcut de modelele teoretice curente. Mi se părea că atât modelul biologic, cât şi cel psihanalitic lăsau în afara formulelor lor prea mult din esenţa umană.
Eram în al doilea an de rezidenţiat când a apărut cartea lui May, intitulată
Existence (Existenţa), şi am devorat practic fiecare pagină, simţind cum mi s-a deschis o cale complet nouă de înţelegere. Am început de îndată să îmi completez educaţia în filosofie şi m-am înscris ca student la un curs de istorie a filosofiei occidentale. Începând de atunci am continuat să citesc şi să particip la cursuri de filosofie şi am găsit în ele mai multă înţelepciune şi sprijin pentru munca mea decât în întreaga literatură profesională din domeniul meu de activitate.
Îi eram recunoscător lui Rollo May pentru cartea sa şi pentru că îmi arătase direcţia către o apropiere înţeleaptă de problemele umane. (Mă refer în special la primele sale trei eseuri, celelalte fiind traduceri după unii analişti europeni, pe care le consider mai puţin valoroase.) După mulţi ani, dezvoltând anxietatea morţii în timp ce lucram cu pacienţi care sufereau de cancer în fază terminală, am decis să îi solicit şedinţe de terapie.
Rollo May trăia şi lucra în Tiburon, la o distanţă de optzeci de minute cu automobilul de biroul meu de la Universitatea Stanford, dar mi se părea că merită
acest efort, aşa că l-am vizitat săptămânal timp de trei ani, cu excepţia celor trei luni de vară pe care le petrecea la New Hampshire. Am încercam să profit de timpul parcurs pe drum, aşa că am înregistrat şedinţele noastre de terapie şi le
ascultam pe drum înainte de următoarea întâlnire, un mod de lucru pe care l-am sugerat şi pacienţilor mei care aveau de făcut un drum lung până la cabinetul meu.
Am discutat mult timp despre moarte şi despre anxietatea determinată de munca cu pacienţii aflaţi în faza terminală. Cel mai mult mă bântuia izolarea care însoţeşte întotdeauna moartea şi, la un moment dat, când am aveam crize de anxietate noaptea, mai ales în timpul deplasărilor pentru diferite conferinţe, am aranjat să petrec noaptea la un motel din apropierea biroului său şi să urmez nişte şedinţe de terapie cu el înainte şi după noaptea aceea.
Desigur că în acea seară am avut o stare de anxietate, completată de coşmaruri, incluzând imagini cu urmăriri şi cu o mână înspăimântătoare a unei vrăjitoare care intra pe fereastră. Cu toate că am încercat să examinăm frica mea de moarte, cumva am reuşit doar să evităm să privim problema în faţă: am evitat o confruntare totală cu spectrul morţii aşa cum am sugerat în această carte.
Dar, cu toate astea, Rollo era un terapeut excelent pentru mine; şi după ce am terminat relaţia doctor-pacient, mi-a oferit prietenia sa. Avea o părere bună
despre cartea mea, intitulată Psihoterapia existenţială, pe care o terminasem de curând, după zece ani de scris, şi am reuşit să trecem destul de uşor prin tranziţia complexă şi complicată de la relaţia terapeut-pacient la o relaţie de prietenie.
După câţiva ani rolurile s-au inversat. După ce Rollo a suferit o serie de accidente vasculare cerebrale, după care deseori rămânea confuz şi panicat, el mi-a cerut adesea sprijinul.
Într-o seară am fost sunat de Georgia May, soţia sa, care de asemenea îmi era prietenă apropiată, şi care mi-a comunicat că Rollo era pe moarte şi m-a rugat să
vin de îndată împreună cu soţia mea. Am rămas împreună, toţi trei, în acea noapte şi l-am păzit cu rândul pe Rollo, care îşi pierduse cunoştinţa şi care respira foarte greu ca urmare a unui edem pulmonar. În cele din urmă, şi-a dat ultima răsuflare în timp ce eram lângă el. L-am spălat împreună cu Georgia şi l-am pregătit pentru cei de la pompele funebre care urmau să sosească de dimineaţă pentru a-i duce trupul la crematoriu.
M-am culcat în acea noapte deosebit de tulburat de moartea lui Rollo şi de ideea incinerării sale şi am avut următorul vis:
Mă plimb împreună cu părinţii şi cu sora mea printr-un mall şi ne hotărâm să
urcăm la etaj. Mă trezesc într-un lift, dar sunt singur, toată familia mea a dispărut.
E un drum foarte, foarte lung cu liftul. Când cobor din lift sunt pe o plajă tropicală.
Dar nu-mi pot regăsi familia, chiar dacă o caut într-una. Cu toate că este un decorminunat – plajele tropicale reprezintă pentru mine paradisul – încep să simt o ameninţare. Apoi mă îmbrac cu o pijama pe care este figura drăguţă şi zâmbitoare a lui Smokey the Bear. Faţa acestuia devine mai deschisă la culoare, apoi începe să
radieze. Foarte repede această faţă devine punctul central al visului meu, de parcă
întreaga energie a visului este transferată asupra feţei drăguţe şi zâmbitoare a luiSmokey the Bear.
M-am trezit din cauza acestui vis, nu neapărat de frică, ci mai mult din cauza luminozităţii emblemei de pe pijama. Era de parcă toate luminile s-ar fi aprins brusc în camera mea. La începutul visului mă simţeam calm, aproape bucuros, dar, de cum am ajuns la punctul în care nu mai reuşeam să-mi regăsesc familia, s-au instalat neliniştea şi teama. După aceasta totul a fost dominat, întregul vis a fost consumat de acel radios Smokey the Bear.
Sunt convins că incinerarea lui Rollo era cauza acelei imagini strălucitoare a lui Smokey the Bear. Decesul lui Rollo m-a făcut să mă gândesc la propria mea moarte, reprezentată în vis de izolarea de familie şi de nesfârşita călătorie cu liftul.
Am fost şocat de naivitatea subconştientului meu. Cât de jenant este faptul că o parte din mine a crezut în versiunea de tip Hollywood a imortalităţii portretizată
de călătoria cu liftul şi de versiunea cinematografică a paradisului ceresc, concretizată printr-o plajă tropicală. (Cu toate că paradisul, din cauză că era complet izolat, nu întrunea toate elementele paradisiace.) Visul părea să reprezinte un efort eroic de a diminua teama. Eram zguduit de moartea lui Rollo şi de iminenta sa incinerare, iar prin acest vis încercam să-mi înving teama îmblânzind întreaga experienţă. Moartea era deghizată benign într-o călătorie cu liftul spre o plajă tropicală. Chiar şi incinerarea nemiloasă era transformată în ceva mai prietenos, fiind înfăţişată drept o pijama, pregătită
pentru somnul morţii, imprimată cu adorabila imagine a simpaticului Smokey the Bear.
Acest vis pare a fi un exemplu fericit ilustrând convingerea lui Freud potrivit căreia visele ar fi paznicii somnului. Visul meu lupta să mă ţină adormit şi încerca să mă prevină să nu se transforme într-un coşmar. Ca un baraj a blocat valul de teroare, dar în cele din urmă a cedat, permiţând emoţiei să se strecoare. Adorabila imagine a ursuleţului s-a supraîncălzit în final şi a dispărut într-o erupţie atât de incandescentă, încât m-a trezit din somn.
Cum m-am împăcat cu moartea
Mulţi dintre cititorii mei se vor întreba dacă, la vârsta de şaptezeci de ani, am încercat să mă împac cu propria mea frică de moarte scriind această carte. Trebuie să fiu mai explicit. De multe ori îmi întreb pacienţii: „Ce anume te sperie cel mai mult în legătură cu moartea?” Mi-am pus şi mie însumi această întrebare.
Primul lucru care îmi vine în minte este frica de a-mi părăsi soţia, partenerul meu de suflet, încă de când amândoi aveam cincisprezece ani. În minte îmi apare o
imagine: o văd urcând în automobilul ei şi plecând singură. Să vă explic. În fiecare săptămână merg cu maşina joia până la San Francisco pentru a consulta pacienţi, iar ea vine vinerea cu trenul pentru a mi se alătura la sfârşit de săptămână. Când ne întoarcem împreună cu maşina la Palo Alto, ea coboară la gară pentru a-şi recupera automobilul parcat acolo. Eu aştept întotdeauna, privind prin oglinda retrovizoare, ca să fiu sigur că porneşte automobilul şi abia apoi plec. Imaginea cu ea urcând singură în maşină, după moartea mea, fără ca eu să o privesc, fără să o protejez, mă umple de o durere de neexprimat.
