Desigur, aţi putea spune că este vorba de o durere despre durerea ei. Dar durerea pentru mine însumi? Răspunsul meu este că „eu” nu voi mai fi pentru a resimţi durerea. Sunt de acord cu Epicur: „Acolo unde este moartea, eu nu mai sunt.”
Nu voi mai exista pentru a simţi teroarea, tristeţea, suferinţa, deposedarea.
Conştiinţa mea va dispărea, va fi apăsat întrerupătorul. Luminile vor fi stinse. De asemenea îmi găsesc confortul în argumentul simetric oferit de Epicur: după
moarte mă voi afla în aceeaşi stare de nonexistenţă ca şi înainte de naştere.
Reverberaţia
Dar nu pot să neg că faptul de a fi scris această carte are o importanţă
personală pentru mine. Cred că este un act menit să mă desensibilizeze: cred că ne putem obişnui cu orice, chiar şi cu moartea. Totuşi, scopul meu principal atunci când am scris această carte nu a fost să-mi stăpânesc propria teamă de moarte.
Cred că în primul rând scriu în calitatea mea de profesor. Am învăţat destul de multe despre stăpânirea fricii de moarte şi doresc să transmit mai departe tot ce pot către ceilalţi cât mai sunt în viaţă, cât mai sunt intact din punct de vedere intelectual.
De aceea acţiunea scrisului este profund asociată cu fenomenul de reverberaţie, de influenţare la distanţă. Simt o mare satisfacţie atunci când transmit o parte din mine în viitor. Dar aşa cum am mai spus în această lucrare nu mă aştept ca „eu”, ca imaginea mea, fiinţa mea să persiste, ci o idee a mea, ceva care să ofere sfaturi şi confort: sper ca un act virtuos sau afectuos al meu sau o idee înţeleaptă sau un mod constructiv de împăcare cu teroarea să supravieţuiască
şi să se răspândească ca nişte valuri în moduri impredictibile printre oameni pe care nu-i voi cunoaşte niciodată.
Recent, un tânăr a venit la mine pentru terapie din cauza problemelor în căsnicie, dar şi, mi-a spus el, pentru a-şi satisface curiozitatea. Cu douăzeci de ani în urmă mama sa (de care nu mi-am putut aduce aminte) participase la câteva şedinţe de psihoterapie şi îi povestise des despre mine, explicându-i cum terapia
cu mine îi schimbase viaţa. Fiecare terapeut (şi profesor) pe care îl cunosc ştie poveşti asemănătoare despre acest efect de transmitere pe termen lung.
Trebuie să renunţ la dorinţa, speranţa ca eu, ca imaginea mea să
supravieţuiască în orice formă tangibilă. În mod sigur va veni vremea când ultima persoană care m-a cunoscut va deceda. Acum câteva decenii am citit în romanul lui Alan Sharp, intitulat Un copac verde din Gedde, o descriere a unui cimitir de ţară împărţit în două: „morţii de care ne amintim” şi „cei cu adevărat morţi”.
Mormintele celor de care ne amintim erau îngrijite şi acoperite cu flori, în timp ce mormintele celor morţi cu adevărat erau uitate; nu erau acoperite cu flori, ci năpădite de buruieni, iar pietrele funerare răsturnate şi erodate. Aceşti morţi adevăraţi erau cei morţi demult, pe care nimeni din cei încă în viaţă nu-i văzuse vreodată. O persoană în vârstă – fiecare persoană în vârstă – este ultimul depozitar al imaginii multor oameni. Atunci când mor cei foarte înaintaţi în vârstă, fiecare dintre ei ia o mulţime cu el.
Legăturile şi efemeritatea
Legăturile intime mă ajută să trec peste frica de moarte. Preţuiesc relaţiile mele cu familia – cu soţia, cu cei patru copii, cu nepoţii, cu sora mea – şi cu prietenii apropiaţi, dintre care unii îmi sunt alături de zeci de ani. Sunt tenace în ceea ce priveşte menţinerea şi întreţinerea vechilor prietenii; nu poţi să-ţi faci noi prieteni vechi.
Această oportunitate bogată de a stabili legături face ca terapia să fie atât de benefică pentru psihoterapeut. Încerc să relaţionez în mod intim şi autentic cu fiecare pacient pe care îl consiliez, de fiecare dată când ne întâlnim. Cu puţin timp în urmă i-am spus unui coleg şi prieten apropiat, care este de asemenea terapeut, că în ciuda faptului că am deja şaptezeci şi cinci de ani, idea de a mă pensiona este încă departe de mine.
„Această muncă este atât de plină de satisfacţii, i-am spus, încât aş face-o gratis. Consider că este un privilegiu.”
El mi-a răspuns imediat: „Uneori mă gândesc că aş plăti numai ca să mă lase s-o fac.”
Dar oare legăturile au valoare nelimitată? La urma-urmelor, aţi putea să vă
întrebaţi dacă ne naştem singuri şi murim singuri, atunci care este acea valoare fundamentală permanentă pe care o au legăturile? De fiecare dată când mă
gândesc la această întrebare, îmi aduc aminte de un comentariu făcut de o femeie muribundă în cadrul unui grup de terapie: „Este o noapte neagră ca smoala. Sunt singură în barca mea, plutind în port. Văd luminile multor altor bărci. Ştiu că nu pot ajunge la ei, nu mă pot alătura lor. Dar este liniştitor să văd toate acele lumini strălucind în port.”
Sunt de acord cu ea: relaţiile fructuoase diminuează frica de efemeritate. Mulţi filosofi au exprimat alte idei pentru atingerea acestui scop. Schopenhauer şi Bergson, de exemplu, cred că fiinţele umane sunt manifestări individuale ale unei forţe atotcuprinzătoare („voinţa” sau „elanul vital”) în care fiecare persoană se resoarbe după moarte. Cei care cred în reîncarnare vor spune că o esenţă a spiritului uman – spiritul, sufletul sau scânteia divină – va supravieţui şi va renaşte într-o altă fiinţă. Materialiştii vor spune că după moarte ADN-ul nostru, moleculele noastre organice sau chiar atomii noştri de carbon se vor dispersa în cosmos până
când vor fi rechemaţi pentru a face parte din altă formă de viaţă.
În cazul meu aceste modele de conservare nu reuşesc să uşureze durerea efemerităţii: destinul moleculelor mele, în afara conştiinţei personale, îmi oferă
doar un confort redus.
Pentru mine efemeritatea este ca o muzică de fundal: se aude continuu, dar rareori o sesizăm în afara cazului când un eveniment major o aduce în centrul atenţiei. Îmi vine în minte un incident recent din cadrul unei şedinţe de grup.
În primul rând câteva informaţii despre şedinţă: de cincisprezece ani fac parte dintr-un grup de terapie fără conducător împreună cu alţi zece psihoterapeuţi şi de câteva luni grupul se concentra asupra lui Jeff, un psihiatru aflat pe moarte din cauza unui cancer netratabil. De când fusese diagnosticat cu câteva luni în urmă, Jeff devenise ghidul pentru toţi ceilalţi membrii ai grupului în privinţa modalităţii de a întâmpina moartea într-o manieră directă, responsabilă şi curajoasă. În cele două şedinţe anterioare Jeff devenise în mod vizibil mai slăbit.
În această şedinţă m-am surprins scufundat într-o lungă reverie despre efemeritate, pe care am încercat să o notez imediat după încheierea şedinţei. (Cu toate că avem o regulă de confidenţialitate, grupul şi Jeff mi-au acordat o dispensă
specială cu această ocazie.)
Jeff vorbea despre zilele care vor urma şi în care va deveni prea slăbit pentru ase mai putea întâlni cu grupul sau pentru a participa chiar dacă grupul s-ar reuni lael acasă. Era oare începutul momentului de despărţire de noi? Încerca el oare să neferească de suferinţă retrăgându-se dintre noi? A vorbit despre cum culturanoastră îi priveşte pe muribunzi drept murdărie sau gunoi şi cum, drept urmare, cutoţii ne ferim de cei aflaţi pe moarte.
„Dar s-a întâmplat aşa ceva aici?” am întrebat eu.
El a privit grupul şi a scuturat din cap.
„Nu, nu aici. Aici este altfel; voi aţi rămas, cu toţii, alături de mine.”
Alţii au vorbit despre nevoia de a identifica graniţa dintre a fi alături de el şi adeveni prea insistenţi, adică aşteptăm oare prea mult de la el? Ne-a răspuns că el
este profesorul nostru. Ne învaţă cum să murim. Şi avea dreptate. Nu o să-l uitniciodată nici pe el, nici lecţiile lui. Dar energia lui se disipează.
Ne-a spus că terapia convenţională, care îi fusese de folos în trecut, nu mai arerelevanţă acum. Dorinţa sa este de a vorbi despre lucrurile spirituale, o zonă încare psihoterapeuţii nu se avântă.
„Ce înseamnă pentru tine zonă spirituală”, l-am întrebat noi.
După o pauză lungă a răspuns: „Ei bine, ce e moartea? Cum procedezi cândmori? Niciun psihoterapeut nu vorbeşte despre asta. Dacă meditez asuprarespiraţiei mele, şi respiraţia mea încetineşte sau se opreşte, atunci ce se întâmplă
