„Şi de ce, am întrebat, ai dorit să-l vezi pe acest om înţelept numai pentru o singură dată?”
„Pentru că am o singură întrebare, şi cred că eşti destul de înţelept pentru a răspunde la ea în cadrul unei singure şedinţe.”
Surprins de răspunsul său fulger, l-am privit în faţă. Şi-a retras privirea, a privit pe fereastră, s-a foit, apoi s-a ridicat şi s-a aşezat de două ori, strângându-şi mai tare portofoliul la piept.
„Acesta este singurul motiv?”
„Ştiam că urmează să întrebi asta. De multe ori mi se întâmplă să ştiu dinainte ce urmează să mă întrebe oamenii. Dar să revenim la întrebarea ta, de ce doresc o
singură şedinţă. Ţi-am dat răspunsul important, dar mai sunt şi alte răspunsuri.
Trei ca să fiu mai precis. Unu: finanţele mele sunt satisfăcătoare, dar nu excelente.
Doi: cartea ta este înţeleaptă, dar este evident că eşti un ateu, şi eu nu mă aflu aici ca să-mi apăr credinţa. Trei: eşti psihiatru şi fiecare psihiatru pe care l-am cunoscut a încercat să mă treacă pe medicamente.”
„Îmi plac claritatea şi felul în care îţi spui părerea, Tim. O să încerc să fac la fel.
Am să fac tot posibilul pentru a te ajuta într-o singură şedinţă. Care este întrebarea ta?”
„Am făcut multe alte lucruri în afară de construcţii.” Tim vorbea repede, de parcă ar fi exersat. „Am fost poet. Am fost muzician pe când eram tânăr, cântam la pian şi la harfă şi am compus muzică clasică şi o operă care a fost interpretată de un grup local de amatori. Dar în ultimii trei ani tot ce am făcut a fost să pictez.
Acesta – şi a arătat spre portofoliul pe care îl ţinea strâns sub braţ – reprezintă
munca mea din ultima lună.”
„Şi întrebarea?”
„Toate tablourile şi desenele mele sunt simple copii ale viziunilor pe care mi le-a trimis Dumnezeu. Aproape în fiecare noapte, în răstimpul dintre somn şi trezire, primesc o viziune de la Dumnezeu şi îmi petrec întreaga zi sau zilele care urmează
desenând această viziune. Întrebarea mea către tine este: de ce Dumnezeu îmi trimite aceste viziuni? Priveşte."
A deschis cu grijă portofoliul, ezitând evident pentru că urmam să-i văd întreaga operă, şi a extras un desen de dimensiuni mari. „Asta este un exemplu de săptămâna trecută.”
Era un desen remarcabil în creion şi tuş, executat cu detalii meticuloase, înfăţişând nudul unui bărbat întins pe pământ şi îmbrăţişându-l, posibil chiar copulând cu pământul, în timp ce tufişurile din împrejurimi şi crengile copacilor se înclinau către el părând că-l mângâie uşor. Mai multe animale – girafe, sconcşi, cămile, tigri – îl înconjurau, fiecare dintre ele înclinându-se de parcă i-ar fi adus un omagiu. Pe marginea inferioară mâzgălise: „Iubind pământul mamă.”
A început repede să scoată desen după desen. Eram uimit de desenele şi picturile sale bizare, diforme, izbitoare în care alătura simboluri arhetipale, iconografie creştină şi nenumărate mandala vopsite în culori strălucitoare.
M-am desprins cu greu când am observat cât era ceasul. „Tim, ora noastră se termină şi vreau să încerc să-ţi răspund la întrebare. Am două observaţii referitoare a tine. Prima este că eşti extraordinar de creativ şi că ai arătat asta pe parcursul întregii tale vieţi: muzica ta, opera ta, poeziile tale şi acum aceste picturi extraordinare. A doua observaţie este că respectul tău pentru propria persoană
este extrem de scăzut: nu cred că îţi recunoşti şi îţi apreciezi aceste talente, înţelegi ce spun?”
„Cred că daa”, a răspuns părând stânjenit şi apoi a adăugat fără să se uite la mine: „Nu e prima dată când aud asta.”
„Părerea mea este că aceste idei şi aceste desene remarcabile rezultă din propriu tău izvor creativ, dar imaginea ta despre tine este aşa de proastă, eşti aşa de plin de îndoială, încât nu crezi că eşti capabil de astfel de creaţii, aşa că în mod automat le transmiţi asupra altcuiva, în acest caz Dumnezeu. Aşa că părerea mea este că, chiar dacă creativitatea ţi se datorează lui Dumnezeu, sunt convins că tu şi numai tu ai creat aceste viziuni şi aceste desene."
Tim dădea din cap în timp ce asculta cu atenţie. A arătat spre reportofon şi a spus: „Vreau să-mi aduc aminte de ceea ce mi-ai spus şi o să ascult de multe ori înregistrarea asta. Cred că mi-ai dat ce aveam nevoie.”
Atunci când lucrez cu o persoană religioasă, urmez principiul care se află în fruntea ierarhiei mele de valori: grija faţă de pacienţii mei. Nu permit să intervină
nimic când e vorba de asta. Nu-mi pot imagina o încercare de a submina un sistem de credinţă care a ajutat o persoană, chiar dacă acest sistem de credinţă mi se pare de domeniul fantasticului. De aceea, atunci când o persoană religioasă îmi solicită ajutorul niciodată nu-i pun la îndoială credinţa, care adesea i-a fost însămânţată încă din primii ani de viaţă. Dimpotrivă, de multe ori caut modalităţi de a-i întări credinţa.
Odată am consultat un preot care obişnuia să-şi găsească liniştea prin conversaţii matinale, înainte de slujbă, cu Cristos. În vremea în care îmi era pacient era atât de ocupat cu sarcinile administrative şi cu anumite conflicte pe care le avea cu alţi preoţi ai diocezei, încât ajunsese să scurteze aceste conversaţii sau chiar să renunţe la ele. Am început să explorez motivele pentru care se privase de ceva care îi oferise atât de mult confort şi îndrumare. Împreună am depăşit faza de rezistenţă. Dar niciodată nu mi-a trecut prin minte să pun sub semnul întrebării obişnuinţele sale sau să provoc în vreun fel îndoiala.
Dar îmi amintesc o excepţie izbitoare, un episod în care m-am abătut de la unele dintre regulile mele de terapie.
Cum poţi să trăieşti fără un sens: Rabinul ortodox
Cu ani în urmă, un tânăr rabin ortodox venit din străinătate în vizită a solicitat telefonic o consultaţie. Mi-a spus că se pregătea să devină terapeut existenţialist, dar resimţea unele disonanţe între educaţia sa religioasă şi formulările mele psihologice. Am fost de acord să-l văd şi o săptămână mai târziu a năvălit în biroul meu un tânăr bărbat atractiv, cu ochi pătrunzători, o barbă lungă, perciuni lungi, yarmulke pe cap şi, destul de ciudat, pantofi de tenis în picioare. Timp de treizeci de minute am discutat despre dorinţa sa de a deveni terapeut şi despre conflictul dintre credinţa sa religioasă şi numeroase afirmaţii specifice din cartea mea
Psihoterapia existenţială. La început respectuos, comportamentul său s-a schimbat încet şi a început să-şi exprime părerile cu atât de multă fervoare, încât am început să suspectez că adevăratul motiv al vizitei sale era de a mă converti la o viaţă
religioasă. (Nu era pentru prima oară când eram vizitat de un misionar.) Pe măsură
ce ridica vocea şi cuvintele sale curgeau mai rapid, mi-am pierdut răbdarea şi am devenit mult mai aspru şi mai lipsit de menajamente decât aş fi vrut.
„Grija ta este una reală, am intervenit. Există un antagonism fundamental între punctele noastre de vedere. Credinţa ta într-un Dumnezeu personal, omniprezent şi atotştiutor, care te protejează, îţi oferă un plan de viaţă, este incompatibilă cu fundamentul viziunii mele existenţiale despre umanitate ca fiind liberă, muritoare, aruncată singură şi la întâmplare într-un univers indiferent. În viziunea ta, am continuat, moartea nu este sfârşitul. Îmi spui că moartea este numai o noapte între două zile şi că sufletul este nemuritor. Deci, da, este într-adevăr o problemă
cu dorinţa ta de a deveni terapeut existenţialist: punctele noastre de vedere sunt diametral opuse.”
„Dar tu, mi-a răspuns cu o îngrijorare adâncă întipărită pe faţă, cum poţi trăi numai cu aceste convingeri?” A scuturat degetul arătător în direcţia mea:
„Gândeşte-te bine! Cum poţi trăi fără credinţa în ceva mai important decât propria persoană? Îţi spun că este imposibil. E ca şi cum ai trăi în întuneric. Ca un animal.
Care ar fi sensul dacă destinul tău ar fi să dispari? Religia mea îmi oferă sens, înţelepciune, moralitate, confort divin şi o cale de urmat”.
„Nu cred că acesta este un răspuns raţional, domnule rabin. Aceste bunuri –
sens, înţelepciune, moralitate, o viaţă bună – nu sunt dependente de credinţa în Dumnezeu. Şi, da, desigur, credinţa religioasă te face să te simţi bine, asigurat, virtuos – exact pentru asta au fost inventate religiile. Întrebi cum pot să trăiesc.
