cu mintea mea? Ce este după? Va exista o formă de conştiinţă, chiar şi după cecorpul, reziduu acum, va dispărea? Nimeni nu poate şti cu adevărat. Este bine oaresă cer familiei să păstreze corpul meu trei zile (în ciuda mirosului şi a fluidelor carese scurg? În viziunea budistă trei zile reprezintă intervalul de timp pentru ca spiritulsă părăsească corpul. Ce se va întâmpla cu cenuşa mea? Şi-ar dori oare cei dingrup să împrăştie o parte din cenuşa mea în cadrul unei ceremonii, poate înmijlocul unei păduri fără vârstă?"
Mai târziu, când a spus că era mai conştient, mai prezent, onest şi complet, înacest grup, alături de noi, decât altundeva în viaţa sa, mi-au dat lacrimile.
Brusc – în timp ce un alt membru al grupului vorbea despre un coşmar în care se vedea îngropat într-un coşciug în timp ce era în continuare conştient – o amintire de mult uitată mi-a venit în minte. În timpul primului meu an de studiu la medicină, am scris o nuvelă inspirată de H. P. Lovecraft despre exact această temă: conştiinţa trează într-un bărbat îngropat. Am trimis nuvela unei reviste ştiinţifico-fantastice, am primit un răspuns negativ, şi am pus nuvela deoparte (n-am mai regăsit-o) deoarece eram absorbit de studii. Am uitat de ea timp de 48 de ani până la acest moment petrecut în cadrul grupului. Dar această amintire m-a învăţat ceva despre mine însumi: eram preocupat de frica de moarte cu mult mai mult timp înainte decât credeam.
Ce şedinţă extraordinară, m-am gândit. În întreaga istorie a omenirii, a susţinutvreun alt grup o astfel de discuţie? Nu a fost ascuns nimic. Nimic nu a rămasnespus. Cele mai dure şi mai importante aspecte ale condiţiei umane au fost puseîn discuţie fără a clipi, fără a tresări.
M-am gândit la o tânără pacientă pe care o consultasem mai devreme în acea zicare petrecuse atât de mult timp deplângând cruzimea şi insensibilitateabărbaţilor. Am privit acest grup format exclusiv din bărbaţi. Fiecare dintre aceştibărbaţi fusese atât de sensibil, atât de blând, de preocupat, atât de extraordinarde prezent. Cât de mult îmi doream ca ea să fi văzut acest grup. Cât de mult îmidoream ca întreaga lume să fi văzut acest grup!
Şi în acel moment ideea de efemeritate, care stătea la pândă, care aşteptatăcută înfundai, a ieşit în faţă. Brusc mi-am dat seama că această şedinţă fără egala fost la fel de efemeră ca şi acest membru muribund al grupului nostru. Şi la fel deefemeră ca noi toţi, cei care ne-am târât în întâmpinarea morţii care aştepta puţinmai departe pe drum. Şi soarta acestei întâlniri perfecte, magnifice, magistrale? Vadispărea. Şi noi toţi, corpurile noastre, amintirile noastre despre această întâlnire,aceste notiţe despre amintirile mele, suferinţa lui Jeff şi învăţăturile sale, noidăruind prezenţa noastră, totul se va evapora în aer, nelăsând în urmă nimic înafară de atomi de carbon plutind în întuneric.
Un val de tristeţe m-a inundat. Trebuia să existe o cale de a salva ceva. Dacă amfi filmat grupul acesta şi apoi am transmite înregistrarea printr-un canal deteleviziune urmărit peste tot în lume, asta ar schimba faţa lumii pentru totdeauna.
Da, acesta este răspunsul, salvarea, conservarea, combaterea uitării. Nu sunt oaredependent de conservare? Nu este acesta motivul pentru care scriu această carte?
Motivul pentru care scriu aceste notiţe? Nu este oare un efort zadarnic să
înregistrezi şi să conservi?
Mi-am adus aminte de versul lui Dylan Thomas care spunea că „îndrăgostiţiimor, dragostea supravieţuieşte”. Am fost impresionat când am citit acest rândpentru prima dată, dar acum mă întreb, „supravieţuieşte” unde? Ca un fel de idealplatonic? Se aude oare cum cad copacii atunci când nu este nimeni în apropierepentru a auzi?
Ideile despre transmiterea prin reverberaţie şi despre relaţionare mi-au venit înminte aducând o senzaţie de uşurare şi speranţă. Toţi cei din grup vor fi afectaţi,poate pentru totdeauna, de întâmplările la care am fost martori astăzi. Cu toţiisuntem conectaţi; fiecare participant la această întâlnire va transmite mai departe,în mod explicit sau implicit, lecţiile de viaţă care au fost revelate aici. Şi persoaneleinfluenţate de aceste povestiri le vor transmite la rândul lor mai departe. Nu putemsă nu comunicăm o lecţie de o asemenea intensitate. Valurile de înţelepciune,compasiune, virtute vor pluti mai departe şi mai departe până când… până când…
până când…
O adăugire. Două săptămâni mai târziu, când ne-am întâlnit acasă la Jeff care era aproape de moarte, l-am rugat din nou să-mi acorde permisiunea de a publica aceste notiţe şi l-am întrebat dacă prefera să mă refer la el utilizând un nume fictiv. M-a rugat să folosesc numele lui real, şi cred că ideea de a transmite ceva din el prin această modalitate i-a oferit o umbră de confort.
Religia şi credinţa
Nu sunt un fost practicant al vreunei religii. De când îmi pot aduce aminte nu am avut niciun fel de credinţă religioasă. Îmi aduc aminte că mă duceam la sinagogă cu tata, cu ocazia sărbătorilor importante, şi că citeam traducerea în engleză a rugăciunilor, care erau o odă nesfârşită despre puterea şi gloria Domnului. Mă simţeam cu totul surprins că întreaga congregaţie omagia o divinitate atât de crudă, înfumurată, răzbunătoare, geloasă şi însetată de laude.
Am privit cu atenţie capetele care se legănau şi feţele încântate ale rudelor mele adulte, sperând să le văd zâmbindu-mi. Dar ei continuau să se roage. Am aruncat o privire unchiului meu Sam, un tip de treabă întotdeauna pus pe glume şi mă
aşteptam ca el să-mi facă semn cu ochiul şi să-mi şoptească din colţul gurii: „Nu lua lucrurile astea prea în serios, băiete”. Dar nu s-a întâmplat. Nu mi-a făcut cu ochiul şi nici nu mi-a zâmbit: se uita drept în faţă şi continua să cânte.
Ca adult am participat la funeraliile de înmormântare ale unui prieten, desfăşurate după ritual catolic, şi l-am ascultat pe preot proclamând că ne vom întâlni cu toţii în ceruri într-o reuniune plină de bucurie. Din nou am privit în jur la toate feţele şi nu am văzut decât credinţă ferventă. M-am simţit înconjurat de deziluzie. O mare parte din scepticismul meu religios s-ar putea să fi fost determinat de lipsa de talent pedagogic a primilor mei profesori de religie; poate că, dacă la o vârstă timpurie aş fi întâlnit un profesor fin, sensibil, sofisticat, aş fi fost şi eu convins şi nu mi-aş fi putut imagina o lume fără Dumnezeu.
În această carte despre frica de moarte am evitat să scriu prea mult despre consolarea religioasă din cauza unei dileme personale stânjenitoare. Pe de-o parte, deoarece cred că multe dintre ideile expuse în aceste pagini sunt valoroase chiar şi pentru cititorii cu o credinţă religioasă puternică; am evitat orice expresie care ar putea să-i determine să renunţe la citit. Îi respect pe cei care cred, chiar dacă nu le împărtăşesc credinţa. Pe de altă parte, munca mea se bazează pe o viziune seculară, existenţială a lumii, care respinge credinţele supranaturale.
Sistemul meu de gândire presupune că viaţa (incluzând viaţa umană) a apărut din motive întâmplătoare; că suntem fiinţe finite şi că oricât de multe am dori, nu putem să ne bazăm decât pe noi înşine pentru a ne proteja, pentru a ne evalua comportamentul, pentru a crea un sistem de viaţă cu un scop clar. Nu avem o soartă predestinată şi fiecare dintre noi trebuie să decidă cum să trăiască pentru a avea o viaţă completă, fericită şi plină de sens.
Oricât de rigid ar putea părea un astfel de punct de vedere pentru unii, nu cred că este aşa. Dacă, aşa cum postulează Aristotel, premisa că facultatea unicităţii noastre este gândirea noastră raţională, atunci ar trebui să perfecţionăm această
facultate. De aceea, convingerile religioase ortodoxe bazate pe idei iraţionale ca, de exemplu, miracolele, m-au uimit întotdeauna. Personal sunt incapabil să cred în ceva ce desfide legile naturii.
Încercaţi acest experiment mental. Priviţi direct în soare; priviţi fără să clipiţi la locul pe care-l ocupaţi în existenţă; încercaţi să trăiţi fără plasa de protecţie oferită
de multe religii, adică o formă de continuitate, nemurire sau reîncarnare, toate acestea refuzând finalitatea morţii. Cred că putem trăi foarte bine şi fără această
plasă de siguranţă şi sunt de acord cu Thomas Hardy care spune că „dacă este să
descoperim calea spre mai bine, preţul este să privim direct în inima răului".
Nu neg că mulţi îşi temperează frica de moarte cu ajutorul credinţei religioase.
Dar pentru mine acest lucru este problematic; pare a fi un fel de a ocoli moartea: moartea nu este finală, moartea este negată, moartea este demortificată.
Atunci cum să lucrez cu cei care au astfel de credinţe religioase? Daţi-mi voie să
răspund în maniera mea preferată: cu ajutorul unei poveşti.
„De ce Dumnezeu îmi trimite astfel de viziuni?”: Tim
Acum câţiva ani am primit un telefon de la Tim, care mi-a solicitat o singură
consultaţie pentru a-l ajuta să treacă peste ceea ce el numea „cea mai importantă
întrebare din existenţă – sau din existenţa mea”. Apoi a adăugat: „Dă-mi voie să
repet, numai o singură consultaţie. Sunt un om religios.”
O săptămână mai târziu a intrat în cabinetul meu, îmbrăcat într-un halat de artist pătat cu vopsea albă, ducând un portofoliu de desene. Era un bărbat scund, plinuţ, cu urechi mari, cu părul grizonant şi un zâmbet larg care dezvăluia dinţi ce semănau cu un mic gard alb din care lipseau mai multe scândurele. Purta nişte ochelari cu sticla aşa de groasă de parcă erau funduri de sticle de Coca-cola. Ţinea în mână un micuţ reportofon şi a întrebat dacă poate înregistra şedinţa noastră.
Am fost de acord şi am solicitat informaţii preliminare de bază. Avea şaizeci şi cinci de ani, era divorţat; fusese constructor de case în ultimii 20 de ani şi se pensionase cu patru ani în urmă pentru a se concentra asupra artei. Şi brusc, fără
niciun fel de imbold din partea mea, a intrat direct în subiect.
„Te-am sunat pentru că ţi-am citit odată cartea Psihoterapia existenţială şi păreai a fi un om înţelept.”
