Cred că trăiesc bine. Sunt ghidat de doctrine umane. Cred în jurământul lui Hipocrate pe care l-am depus ca medic şi sunt dedicat să-i ajut pe alţii să se însănătoşească şi să se dezvolte. Duc o viaţă morală. Simt compasiune pentru cei din jurul meu. Am o relaţie de dragoste cu familia şi cu prietenii mei. Nu am nevoie de religie pentru a-mi da o direcţie morală.”
„Cum poţi să spui asta? a strigat. Sunt trist pentru tine. Există momente când simt că fără Dumnezeul meu, fără ritualurile zilnice, fără credinţa mea, nu aş
supravieţui.”
„Şi sunt momente, i-am răspuns, pierzându-mi răbdarea, când cred că dacă ar fi să-mi dedic viaţa pentru a crede în ceva de necrezut şi să-mi petrec zilele urmând un regim de 613 reguli zilnice şi să glorific un Dumnezeu care se hrăneşte cu laudele oamenilor, mai degrabă m-aş spânzura!”
În acest moment rabinul şi-a dus mâna la yarmulke. M-am gândit: „O, nu, asta nu o să înghită. Am mers prea departe! Mult prea departe! În mod impulsiv am
spus mai mult decât intenţionam.” Niciodată, niciodată nu-mi dorisem să
subminez credinţa religioasă a cuiva.
Dar nu, pur şi simplu se scărpina pe cap şi îşi exprima uimirea faţă de uriaşa prăpastie ideologică care ne despărţea şi faţă de faptul că mă îndepărtasem atât de mult de moştenirea şi educaţia mea culturală. Am încheiat şedinţa în mod amical şi ne-am despărţit, fiecare cu părerea lui. Nu am aflat niciodată dacă a continuat studiile de psihoterapie existenţială.
Cum să scrii o carte despre moarte
Un ultim cuvânt legat de ceea ce înseamnă să scrii despre moarte. Este normal ca un bătrân de şaptezeci şi cinci de ani, care reflectează la propria fiinţă, să-şi pună întrebări despre moarte şi efemeritate. Întâmplările zilnice sunt prea puternice pentru a fi ignorate: generaţia mea dispare, prietenii şi colegii se îmbolnăvesc şi mor, vederea îmi scade şi primesc din ce mai frecvent semnale de la avanposturile somatice: genunchi, umeri, spate, gât.
În tinereţe i-am auzit pe prietenii părinţilor mei şi pe rude spunând că bărbaţii din familia Yalom ar fi blajini şi că toţi mor de tineri. Am crezut mult timp în acest scenariu al morţii de tânăr. Dar iată că acum am şaptezeci şi cinci de ani. Am trăit mai mult decât tatăl meu cu mulţi ani şi ştiu că nu mai am mult.
Nu este oare însuşi actul creator înrudit cu îngrijorarea pe care ne-o dă
finitudinea? Asta era credinţa lui Rollo May, extraordinar scriitor şi pictor, al cărui minunat tablou în stil cubist, înfăţişând muntele St. Michel, atârnă acum în biroul meu. Convins că actul creaţiei ne permite să transcendem frica de moarte, el a continuat să scrie până aproape de sfârşit. Faulkner exprima aceeaşi credinţă:
„Scopul oricărui artist este de a imortaliza mişcarea, care este viaţa, prin metode artificiale şi de a o ţine aşa nemişcată, astfel încât, după o sută de ani, când un străin se uită la ea, să se mişte din nou.” Şi Paul Theroux spunea că este atât de dureros să contemplăm moartea pentru că ne provoacă „să iubim viaţa şi să o apreciem cu atâta pasiune, încât ar putea fi cauza ultimă a oricărei bucurii şi a întregii arte.”
Actul scrierii în sine pare a fi o reînnoire. Iubesc actul de creaţie de la prima străfulgerare a unei idei, până la manuscrisul final. Mecanismul în sine este o sursă
de plăcere. Îmi place minuţiozitatea procesului scrierii: găsirea cuvântului perfect, finisarea şi prelucrarea propoziţiilor brute, jocul cu ritmul frazării, cadenţa propoziţiei.
Unii ar putea crede că imersiunea mea în subiectul morţii ar trebui să fie mortificatoare. Când conferenţiez despre acest subiect, deseori câte un coleg spune că probabil am o viaţă tare sumbră dacă trebuie să mă lupt atât de mult cu astfel de probleme întunecate. Dacă credeţi asta, le răspund, înseamnă că nu mi-
am făcut bine treaba. Încerc din nou să comunic ideea că înfruntarea morţii alungă
gândurile sumbre.
Uneori pot descrie cel mai bine propria gândire interioară folosind metafora tehnicii „ecranului împărţit”. Această tehnică terapeutică de hipnoză ajută
pacienţii să scape de unele amintiri dureroase care îi hăituiesc. Procedura se desfăşoară astfel: psihoterapeutul îi cere pacientului hipnotizat să închidă ochii şi să-şi împartă orizontul vizual, sau ecranul, în două secţiuni orizontale: pe jumătate de ecran pacientul plasează imaginea întunecată sau traumatizantă; pe cealaltă
jumătate o scenă dragă, care îi oferă plăcere şi linişte (de exemplu, o plimbare prin pădurea favorită sau pe o plajă exotică). Prezenţa continuă a scenei liniştitoare compensează şi temperează imaginea deranjantă.
Jumătate din ecranul conştiinţei mele este trează şi întotdeauna conştientă de efemeritate. Cealaltă jumătate însă o echilibrează prin prezentarea unui alt spectacol, un scenariu pe care cel mai bine îl pot descrie printr-o metaforă
sugerată de biologul evoluţionist Richard Dwakins, care ne cere să ne imaginăm un proiector subţire ca o rază laser care se mişcă inexorabil de-a lungul imensei linii a timpului. Toate lucrurile pe care raza le-a depăşit sunt pierdute în întunericul trecutului; tot ce se află înaintea razei este ascuns în întunericul a ceea ce urmează
să se nască. Numai ce este luminat de această rază de laser trăieşte. Această
imagine alungă tristeţea şi îmi evocă gândul că sunt incredibil de norocos pentru că sunt aici, în viaţă, şi mă bucur de plăcerea de a exista pur şi simplu! Şi cât de prostesc ar fi să diminuez puţinul timp pe care-l am de petrecut în lumina vieţii adoptând scheme care neagă viaţa, proclamând că viaţa reală se găseşte în altă
parte în această imensitate indiferentă şi întunecată care mă aşteaptă.
Scrierea acestei cărţi a reprezentat o călătorie, o călătorie pătrunzătoare înapoi, înspre copilăria şi părinţii mei. Evenimente de acum mult timp se agaţă de mine.
Am fost uimit să văd că moartea şi-a aruncat umbra asupra mea pe parcursul întregii vieţi şi am fost la fel de uimit de rezistenţa şi claritatea atâtor amintiri legate de moarte. Capriciile memoriei, de asemenea, mă lovesc cu multă forţă: de exemplu, faptul că sora mea şi cu mine, deşi am trăit odată în acelaşi cămin, ne amintim evenimente atât de diferite.
Pe măsură ce îmbătrânesc regăsesc trecutul mult mai aproape de mine, exact aşa cum Dickens descrie atât de frumos în epigraful care deschide acest capitol.
Poate că fac ce sugerează el: completez cercul, finisând locurile aspre din povestea mea, acceptând tot ceea ce m-a creat şi tot ceea ce am devenit. Când vizitez locurile copilăriei şi particip la reuniunile şcolare sunt mult mai mişcat decât eram înainte. Poate că mă bucur că descopăr că mai există un „acolo”, că trecutul nu dispare cu adevărat, că pot să-l revăd dacă vreau. Dacă, aşa cum spune Kundera,
frica de moarte se naşte din ideea că trecutul dispare, atunci retrăirea trecutului este o reasigurare vitală. Efemeritatea este oprită, chiar dacă numai pentru o clipă.
Capitolul 7
Cum să abordăm anxietatea morţii
Sugestii pentru psihoterapeuţi
Sunt om, şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin.
Terenţiu
Cu toate că acest ultim capitol este adresat psihoterapeuţilor, am încercat să-l scriu evitând jargonul şi sper că orice cititor va înţelege şi va aprecia aceste cuvinte. Deci, chiar dacă nu sunteţi psihoterapeut, continuaţi, vă rog, să citiţi.
Abordarea mea în psihoterapie nu este considerată una standard. Puţine programe de training în psihoterapie conţin abordarea existenţială în tabla de materii, în consecinţă, mulţi psihoterapeuţi consideră ciudate comentariile şi procedeele mele clinice. Pentru a-mi explica perspectiva, trebuie să clarific termenul existenţial, care suscită multă confuzie.
Ce înseamnă existenţial?
