În cele câteva luni care au precedat această şedinţă, preocuparea sa legată de moarte fusese înlocuită cu dorinţa sexuală faţă de una dintre pacientele sale, Ruth.
Am început şedinţa într-un mod neobişnuit spunându-i lui Mark că l-am recomandat unui bărbat de treizeci de ani, interesat de terapie de grup. „Dacă te contactează, i-am spus, sună-mă, te rog, şi-ţi voi da informaţii suplimentare despre conversaţia noastră.”
După ce Mark a aprobat din cap, am continuat: „Deci, de unde începem astăzi?”
„Acelaşi lucru. Ca de obicei, în timp ce veneam aici, m-am gândit mult la Ruth.
Mi-e foarte greu să mi-o scot din minte. Aseară am luat cina cu nişte vechi prieteni de liceu, şi ei au început să-şi aducă aminte de întâlnirile de atunci, astfel încât am ajuns să mă gândesc din nou obsedant la Ruth, am început să tânjesc după ea.”
„Poţi să-ţi descrii obsesia? Spune-mi exact ce-ţi trece prin cap.”
„Ah, sentimentul acela stupid, copilăresc, de beatitudine. Mă simt atât de prostănac, sunt un adult în toată firea. Am patruzeci de ani. Sunt psiholog. Ea e pacienta mea şi ştiu că nu există niciun viitor.”
„Rămâi la sentimentul de beatitudine, i-am spus. Scufundă-te în el. Spune-mi ce îţi vine în minte.”
A închis ochii. „Mă simt uşor, de parcă aş zbura… nu mă gândesc la biata mea soră moartă… nu mă gândesc la moarte… deodată văd o scenă într-o străfulgerare: stau în poala mamei şi ea mă îmbrăţişează. Am în jur de cinci sau şase ani, înainte ca ea să se îmbolnăvească de cancer.”
„Aşadar, m-am aventurat, când sentimentul de beatitudine se instalează, moartea dispare şi, odată cu ea, toate gândurile legate de moartea surorii tale, şi eşti din nou un băieţel ţinut în braţe de mama lui, înainte ca ea să se îmbolnăvească de cancer.”
„Ei bine, da, nu m-am gândit la asta chiar aşa.”
„Mark, mă întreb dacă beatitudinea sentimentului nu are legătură cu fuziunea, nevoia singuraticului «eu» de a se dizolva în «noi». Şi mi se pare că celălalt jucător
important aici este sexul, forţa atât de puternică, încât poate, cel puţin temporar, să alunge moartea din mintea ta. Aşa că preocuparea ta pentru Ruth combate anxietatea morţii în două moduri eficiente. Nu-i de mirare că te agăţi de ea cu atâta tenacitate.”
„Eşti exact la subiect când spui că sexul alungă «temporar» moartea din mintea mea. Am avut o săptămână destul de bună, dar gândurile despre moarte au continuat să revină şi să mă deranjeze. Duminică am luat-o pe fiica mea la o plimbare cu motocicleta până la La Honda şi apoi spre ocean până la Santa Cruz. A fost o zi minunată, dar gândul morţii a continuat să mă bântuie. «De câte ori o să
mai poţi face asta?» mă întrebam întruna. Totul trece, eu îmbătrânesc, fiica mea îmbătrâneşte.”
„În legătură cu aceste gânduri despre moarte, am spus, hai să continuăm să le analizăm; să le disecăm. Ştiu că gândul la moarte ţi se pare copleşitor, dar priveşte în miezul Iui, spune-mi care anume este pentru tine lucrul cel mai înspăimântător legat de moarte?”
„Durerea de a muri, cred. Mama a avut dureri mari, dar nu, nu ăsta e lucrul cel mai important. Cel mai tare mă tem de felul în care se va împăca fiica mea cu asta.
Aproape întotdeauna îmi dau lacrimile când mă gândesc la cum va fi ea când voi muri.”
„Mark, cred că ai fost supraexpus la moarte, prea mult, prea devreme. Mama ta s-a îmbolnăvit de cancer când erai copil şi ai privit-o murind timp de încă zece ani.
Şi fără un tată. Dar fiica ta are o mamă diferită şi sănătoasă şi un tată care, duminica, îi oferă frumoase plimbări cu motocicleta spre ocean şi este prezent în toate felurile. Cred că îţi transferi experienţa asupra ei, adică îţi proiectezi fricile şi felul de a gândi asupra ei.”
Mark a dat din cap şi a rămas tăcut o vreme, apoi s-a întors spre mine: „Dă-mi voie să te întreb ceva: tu cum te împaci cu asta? Ţie nu ţi-e frică de moarte?”
„Am şi eu crizele de la 3 dimineaţa provocate de anxietatea morţii, dar apar mult mai rar acum, pentru că, pe măsură ce îmbătrânesc, contemplarea morţii are şi nişte rezultate pozitive: simt mai multă agerime, mai multă vitalitate în viaţa mea; moartea mă face să trăiesc mai mult în fiecare moment, să valorizez şi să
apreciez simpla plăcere de a fi conştient, de a fi în viaţă.”
„Dar copiii tăi? Nu-ţi faci griji despre cum îi va afecta moartea ta?”
„Nu-mi fac prea multe griji în legătură cu asta. Cred că sarcina unui părinte este să-şi ajute copiii să devină autonomi, să se îndepărteze de ei şi să devină pentru ei preocupări trecătoare. Copiii mei sunt în regulă în privinţa asta, vor suferi, dar îşi vor trăi viaţa mai departe. Aşa cum va face şi fiica ta.”
„Ai dreptate. Gândind raţional, ştiu că va fi în regulă. De fapt, m-am gândit de curând că poate ar trebui să-i servesc ca exemplu despre cum ar trebui să înfrunte moartea.”
„Ce idee minunată, Mark. Ce dar minunat pentru fiica ta.”
După o scurtă pauză, am continuat: „Dă-mi voie să te întreb ceva despre aici-şi-acum, despre tine şi despre mine astăzi. Şedinţa de azi a fost diferită, foarte diferită de alte şedinţe, mi-ai adresat o mulţime de întrebări. Şi am încercat să
răspund. Cum te-ai simţit?”
„Bine, foarte bine. De fiecare dată când te deschizi astfel în faţa mea, îmi dau seama că trebuie să fiu şi eu mai deschis în practica terapeutică.”
„Mai este un lucru despre care voiam să te întreb. La începutul şedinţei mi-ai spus că ai început «ca de obicei» să te gândeşti la Ruth în timp ce veneai să mă
vezi. Ce părere ai despre asta? De ce, în drum spre mine?”
Mark a tăcut, clătinând încet din cap.
„Este oare un fel de compensaţie pentru munca grea pe care îţi imaginezi că
trebuie să o faci aici?” am speculat.
„Nu, nu e asta. Uite despre ce este vorba.” Mark s-a oprit, de parcă şi-ar fi adunat tot curajul. „Mă distrage de la o altă întrebare. Iată întrebarea: Ce părere ai despre mine, cum mă judeci ca psihoterapeut după tot episodul cu Ruth?”
„Empatizez cu tine, Mark. Şi mie mi s-a întâmplat să fiu atras sexual de pacienţi şi la fel li s-a întâmplat tuturor psihoterapeuţilor pe care îi cunosc. În acest caz, aşa cum ai spus şi tu, ai exacerbat totul şi te-ai consumat, dar, într-adevăr, sexul are puterea de a învinge raţiunea. Ştiu că integritatea nu-ţi va permite să dai curs atracţiei tale vizavi de pacientă. Şi poate că activitatea noastră te-a încurajat, întrun fel ciudat, să mergi atât de departe cu sentimentele tale. Adică, ţi-ai îndepărtat constrângerile pentru că ştiai că mă ai pe mine aici, în fiecare săptămână, ca o plasă de siguranţă."
„Dar nu mă consideri incompetent?”
„De ce crezi că ţi-am trimis azi un pacient?”
„Ah, da, trebuie să absorb asta. Este un mesaj foarte puternic, ştiu, şi îţi sunt recunoscător pentru că ai făcut asta într-un fel pentru care nici nu am cuvinte.”
