Altcineva s-a simţit jenat de faptul că aş putea să-i văd Masseratiul luxos. Fiecare dintre aceste motive a fost relevant pentru relaţia terapeutică.
Cum să trecem de la materialul exterior la cel interior Psihoterapeuţii cu experienţă sunt atenţi la potenţialul fiecărui subiect adus în discuţie de a face trecerea la aici-şi-acum. Tranziţia de la viaţa exterioară a pacientului sau de la trecutul său la contextul lui aici-şi-acum intensifică nivelul de angajare şi eficienţa terapiei. O şedinţă cu Ellen, o femeie de patruzeci de ani, cu care începusem consultaţiile cu un an în urmă din cauza atacurilor de panică pe fondul anxietăţii morţii, ilustrează o strategie de tranziţie.
FEMEIA CARE NU SE PUTEA PLÂNGE: ELLEN Ellen a început şedinţa spunând că
fusese cât pe ce să anuleze întâlnirea noastră pentru că se simţea rău.
„Cât de rău te simţi acum?” am întrebat-o.
A ridicat din umeri. „Mă simt mai bine.”
„Spune-mi ce se întâmplă acasă când eşti bolnavă”, i-am cerut.
„Soţul meu nu prea are grijă de mine. De obicei nici nu observă.”
„Ce faci? Cum îi arăţi?”
„Nu am fost niciodată genul de persoană care se plânge. Dar nu m-aş supăra dacă ar face ceva pentru mine când sunt bolnavă.”
„Deci ai vrea să fii îngrijită, dar vrei să se întâmple fără să ceri asta şi fără să
trimiţi semnale că ai nevoie de aşa ceva?”
A aprobat din cap.
Aveam mai multe opţiuni în acest punct. Aş fi putut explora motivele pentru care soţul ei nu o îngrijea sau să mă interesez de istoria sa medicală. Am ales, în schimb, să fac trecerea la contextul aici-şi-acum.
„Spune-mi, Ellen, cum funcţionează asta aici cu mine? Nu te plângi prea mult, deşi sunt cel care oficial are grijă de tine.”
„Ţi-am spus că era cât pe ce să anulez întâlnirea de azi din cauza bolii.”
„Dar când te-am întrebat cum te simţi, ai ridicat din umeri fără niciun alt comentariu. Mă întreb cum ar fi fost dacă chiar te-ai fi plâns şi mi-ai fi spus ce doreşti de la mine.”
„Ar fi fost ca şi cum aş fi cerşit”, a răspuns imediat.
„Să cerşeşti? Şi totuşi mă plăteşti să am grijă de tine, nu? Spune-mi mai multe despre cerşit. Ce anume îţi evocă cerşitul?”
„Am avut patru fraţi şi regula 101 de acasă era să nu ne plângem. Aud şi acum vocea tatălui meu vitreg: «Maturizează-te. Nu poţi să te smiorcăi toată viaţa.» Nici nu pot să vă spun cât de des am auzit asta de la el. Mama a întărit această regulă; se simţea norocoasă că s-a recăsătorit şi nu voia ca noi să-l supărăm. Eram o povară pentru el, iar el era atât de rău şi de dur. Ultimul lucru pe care aş fi vrut să-l fac era să-i atrag atenţia."
„Bun, şi vii în acest birou ca să fii ajutată, şi totuşi îţi treci sub tăcere nemulţumirile. Această conversaţie îmi aminteşte de o şedinţă de acum câteva luni când ai avut o problemă la gât şi ai purtat un guler cervical, dar nu ai vorbit deloc despre asta. Îmi amintesc că nu-mi dădeam seama dacă ai dureri sau nu. Nu te plângi niciodată. Dar spune-mi, dacă ar fi să mi te plângi mie, ce crezi că aş
spune sau aş simţi?”
Ellen şi-a netezit fusta înflorată – era întotdeauna îmbrăcată impecabil, pusă la punct, cu hainele perfect curate – şi, închizând ochii, a respirat adânc şi a spus:
„Am avut un vis acum două sau trei săptămâni, despre care nu v-am spus. Eram în baie şi sângele menstrual curgea. Nu-l puteam opri. Nu mă puteam curăţa. Era pe şosete şi mi se prelungea pe sub lenjeria intimă. Tu erai în birou, în cealaltă
încăpere, dar nu ai întrebat ce se întâmplă. Apoi am auzit nişte voci înăuntru.
Poate era următorul client sau nişte prieteni sau soţia ta.”
Visul ilustra temerile ei legate de aspectele ruşinoase, murdare, ascunse care ar fi ieşit la iveală în timpul terapiei. Dar mă vedea ca fiind indiferent: nu am întrebat ce se întâmplă, fiind prea ocupat cu un alt client sau prieten, şi nu eram nici dispus, nici capabil să ajut.
După ce mi-a povestit acest vis, am intrat într-o fază nouă, constructivă a terapiei, pe parcursul căreia Ellen şi-a explorat sentimentele de teamă şi neîncredere faţă de bărbaţi şi teama de a se apropia de mine.
Acest exemplu ilustrează un principiu important al tranziţiei spre aici-şi-acum: când un pacient aduce în discuţie un subiect din viaţa sa, căutaţi un echivalent al lui aici-şi-acum, o modalitate prin care subiectul poate fi integrat în relaţia terapeutică. Când Ellen a adus în discuţie subiectul bolii şi lipsa de grijă a soţului, am orientat imediat discuţia spre grija în terapia noastră.
Cum să monitorizăm frecvent contextul aici-şi-acum
Îmi fac o regulă din a monitoriza contextul lui aici-şi-acum, cel puţin o dată în fiecare şedinţă. Câteodată spun pur şi simplu: „Ne apropiem de finalul şedinţei şi aş vrea să ne concentrăm puţin asupra relaţiei noastre de astăzi. Cum ţi s-a părut atmosfera dintre noi astăzi” sau „Cât de îndepărtaţi suntem azi unul de celălalt?”
Câteodată nu iese nimic de aici. Dar, chiar şi aşa, invitaţia este stabilită şi la fel şi regula de a examina tot ce transpare între noi.
Dar, adesea, ceva iese la iveală din această întrebare, mai ales dacă mai adaug nişte observaţii, de exemplu: „Am observat că te învârţi în jurul aceloraşi lucruri pe care le-am discutat şi săptămâna trecută. Te şi simţi la fel ca atunci?” Sau: „Am observat că nu ai mai vorbit de două săptămâni despre anxietatea morţii. De ce crezi că se întâmplă asta? Te gândeşti că este prea mult pentru mine?” Sau: „Am avut sentimentul că eram foarte apropiaţi la începutul şedinţei, dar am dat înapoi în ultimele douăzeci de minute. Eşti de acord? Ai observat şi tu asta?”
Astăzi, instruirea în domeniul psihoterapiei este adesea direcţionată spre terapia structurată şi de scurtă durată, astfel încât mulţi terapeuţi tineri ar putea considera focalizarea mea pe relaţia de aici-şi-acum ca fiind irelevantă, preţioasă
sau chiar bizară. „De ce să fim atât de autoreferenţiali?” întreabă adesea. „De ce să oglindim totul în relaţia falsă cu psihoterapeutul? La urma-urmelor, noi nu pregătim pacientul pentru o viaţă ca la terapie. Afară este o lume dură în care pacienţii trebuie să facă faţă competiţiei, rivalităţii, durităţii.” Iar răspunsul este, desigur, aşa cum sugerează şi cazul lui Patrick, că o relaţie terapeutică pozitivă este o premisă obligatorie pentru eficienţa terapiei. Nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea unui scop. O transformare interioară semnificativă poate apărea atunci când pacienţii leagă o relaţie genuină, de încredere cu terapeutul, când dezvăluie totul şi sunt totuşi acceptaţi şi sprijiniţi. Astfel de pacienţi descoperă
părţi noi din ei înşişi, părţi altădată negate sau distorsionate. Încep să se aprecieze pe ei înşişi şi propriile lor percepţii mai degrabă decât să le supra-aprecieze pe ale altora. Pacienţii transformă părerea pozitivă a terapeutului despre ei în autoapreciere. Mai mult, îşi dezvoltă un standard interior de calitate pentru ceea
ce înseamnă o relaţie autentică. Intimitatea cu psihoterapeutul serveşte ca punct interior de referinţă. Ştiind că au capacitatea de a forma relaţii, ei îşi dezvoltă
încrederea şi disponibilitatea de a pune bazele unor relaţii la fel de bune în viitor.
Cum să învăţăm să folosim propriile sentimente determinate de contextulaici-şi-acum
Cel mai valoros instrument pe care îl are un psihoterapeut este propria reacţie faţă de pacient. Ceea ce simte, intimidare, enervare, seducţie, uimire, sau orice alte miliarde de sentimente ar avea, trebuie să ia foarte în serios aceste reacţii. Ele reprezintă informaţie importantă, şi trebuie căutat un mod de a le transforma în atuuri pentru terapie.
