Dar, în primul rând, aşa cum le sugerez şi studenţilor, trebuie determinată sursa acelor sentimente. În ce măsură sentimentele sunt influenţate de propriile idiosincrazii şi sensibilităţi nevrotice? Cu alte cuvinte, cât de atent este observatorul? Sentimentele proprii oferă vreo informaţie despre pacient sau despre terapeut? Aici, bineînţeles, intrăm în domeniul transferului şi contratransferului.
Când un pacient reacţionează într-o manieră nepotrivită, iraţională faţă de terapeut, numim această situaţie transfer. Un exemplu clar al distorsiunii pe care o implică transferul este un pacient care – aparent fără niciun motiv – manifestă o neîncredere puternică faţă de un psihoterapeut în care majoritatea celorlalţi pacienţi au încredere; mai mult, pacientul are o tendinţă generală de a manifesta neîncredere faţă de majoritatea bărbaţilor aflaţi într-o postură de expertiză sau de autoritate. (Termenul transfer se referă, bineînţeles, la conceptul al lui Freud conform căruia sentimentele puternice dezvoltate pentru adulţii importanţi din copilăria timpurie sunt apoi „transferate” sau proiectate asupra altcuiva.) În sens invers, poate exista şi reacţia opusă: psihoterapeutul poate avea o viziune distorsionată asupra pacientului său, foarte diferită faţă de felul în care îl văd ceilalţi (inclusiv alţi psihoterapeuţi). Acest fenomen este denumit contratransfer.
Trebuie făcută diferenţa între cele două. Are pacientul tendinţa unei distorsionări interpersonale puternice? Sau psihoterapeutul este o persoană
furioasă, confuză, defensivă care-şi vede pacientul prin lentile distorsionate (sau poate are o zi proastă)? Desigur, nu este obligatoriu să existe doar unul sau altul dintre fenomene; elemente de transfer şi contratransfer pot coexista.
Nu încetez niciodată să le spun studenţilor că cel mai important instrument pe care-l au la dispoziţie sunt ei înşişi şi că, în consecinţă, instrumentul trebuie bine ascuţit. Psihoterapeuţii trebuie să posede un număr mare de cunoştinţe despre ei înşişi şi trebuie să se raporteze la pacienţi într-o manieră caldă şi profesionistă.
Tocmai din acest motiv terapia personală este (sau ar trebui să fie) în centrul oricărui program de instruire în domeniul terapeutic. Cred nu doar că terapeuţii ar trebui să beneficieze ei înşişi de terapie personală (şi de grup) timp de mai mulţi ani pe perioada instruirii lor, dar şi că ar trebui să se întoarcă la terapie pe măsură
ce înaintează în viaţă. Odată ce vă simţiţi sigur pe voi ca psihoterapeuţi, vă puteţi lua libertatea de a folosi, cu încredere, sentimentele pe care le aveţi faţă de pacient.
„SUNT FOARTE DEZAMĂGITĂ DE TINE”: NAOMI O şedinţă cu Naomi, o profesoară de literatură engleză, pensionată, în vârstă de şaizeci şi opt de ani, suferind de o severă anxietate a morţii, hipertensiune şi multe alte tulburări somatice, ilustrează multe dintre aspectele legate de dezvăluirea sentimentelor provocate de contextul aici-şi-acum. Într-o zi, a intrat în biroul meu, cu zâmbetul ei cald obişnuit, s-a aşezat şi, ţinându-şi bărbia ridicată, privindu-mă fix în ochi, fără
nicio ezitare în voce, s-a lansat într-o tiradă surprinzătoare:
„Sunt dezamăgită de felul în care ai reacţionat faţă de mine data trecută. Foarte dezamăgită. Nu ai fost atent, nu mi-ai dat ce aveam nevoie, nu ai înţeles cât de îngrozitor poate să se simtă o femeie la vârsta mea având astfel de probleme gastrointestinale epuizante, sau cum m-am simţit discutându-le. Am plecat de la şedinţă, gândindu-mă la un incident de acum câţiva ani. Am fost la dermatologul meu din cauza unei leziuni neplăcute a vaginului şi el a invitat toţi studenţii la medicină să observe problema. A fost îngrozitor. Ei bine, aşa m-am simţit la ultima noastră şedinţă. Mi-ai înşelat aşteptările.”
Am fost şocat. Reflectând la cum aş putea răspunde mai bine, am recapitulat rapid în minte şedinţa trecută. (Bineînţeles că îmi citisem notiţele înainte să intre).
Părerea mea despre şedinţa trecută era complet diferită: credeam că fusese o întâlnire excelentă şi că făcusem treabă bună. Naomi îşi asumase o sarcină dificilă, aceea de a-şi dezvălui descurajarea legată de corpul ei care îmbătrânea şi de a discuta despre probleme gastrointestinale cum sunt gazele, constipaţia, hemoroizii, precum şi despre cât de greu i-a fost să-şi facă o clismă şi cum şi-a adus aminte de clismele făcute când era copil. Acestea nu erau lucruri despre care să
vorbeşti cu uşurinţă, aşa că i-am spus că admir disponibilitatea ei de a le dezvălui.
Deoarece credea că simptomele îi fuseseră cauzate de un tratament pentru aritmie, am consultat, în timpul şedinţei, Dicţionarul Medical General, şi am căutat efectele secundare ale medicamentelor care îi fuseseră administrate. Îmi amintesc că am fost empatic, gândindu-mă la faptul că trebuia să treacă printr-o nouă
încercare, adăugată la lista ei lungă de probleme de sănătate.
Ce era de făcut? Să analizăm împreună şedinţa trecută? Să discutăm despre aşteptările ei idealiste în ceea ce mă privea? Să comparăm părerile noastre atât de diferite despre şedinţa trecută? Dar mai era ceva şi mai presant: propriile mele
sentimente. Mă copleşise un val de iritare faţă de Naomi: uită-te la ea, mă
gândeam, parcă stă pe un tron şi emite judecăţi fără să-i pese câtuşi de puţin cum m-aş putea simţi eu.
Mai mult, nu era prima dată. În cei trei ani de terapie, mai începuse alte câteva şedinţe în acest fel, dar niciodată nu mă iritase atât de mult. Poate era din cauză
că, pe parcursul săptămânii trecute, îmi rezervasem timp între şedinţe să
investighez problemele ei şi chiar vorbisem cu un prieten, gastroenterolog, despre simptomele ei, dar nu avusesem timp să-i spun.
Am decis că era important să-i spun lui Naomi cum mă simţeam. În primul rând, ştiam că ar reacţiona la sentimentele mele: era foarte sensibilă. Dar, de asemenea, nu aveam nicio îndoială că dacă eu mă simţeam iritat de ea, şi ceilalţi oameni din viaţa ei se simţeau la fel. Ştiind că poate fi devastator pentru un pacient să ia cunoştinţă de iritarea psihoterapeutului, am încercat să pun problema delicat:
„Naomi, sunt surprins şi tulburat de comentariile tale. Spui aceste lucruri atât de… atât de… imperativ. Rămăsesem cu impresia că m-am străduit mult, săptămâna trecută, să-ţi ofer tot ce pot. Mai mult, nu e prima dată când începi şedinţele în această manieră extrem de critică. Şi, ca să fie tacâmul complet, ai început alte şedinţe în maniera exact inversă. Adică ţi-ai exprimat recunoştinţa pentru o şedinţă uimitoare, fapt care m-a bulversat, pentru că nu-mi aminteam ca şedinţa respectivă să fi fost deosebită.”
Naomi s-a alarmat. Făcuse ochii mari. „Spui că n-ar trebui să-ţi împărtăşesc sentimentele mele?”
„Nu, nici pe departe. Niciunul dintre noi n-ar trebui să se cenzureze. Trebuie să
ne împărtăşim sentimentele şi apoi să le analizăm. Sunt totuşi uimit de felul în care faci tu acest lucru. Puteai să spui asta în atâtea alte feluri. Puteai, de exemplu, să
spui că nu am lucrat bine împreună săptămâna trecută sau că ai simţit o distanţă
sau…”
„Uite ce e, aproape a ţipat, simt că turbez la gândul că trupul meu se prăbuşeşte bucată cu bucată, am două stent-uri în arterele coronariene, un pacemaker care ticăie, un şold artificial şi altul care mă doare de mor, medicamentele mă balonează ca pe un porc şi gazele mă fac să mă simt umilită
când ies în public. De ce-aş umbla cu mănuşi în situaţia asta?"
„Sunt conştient de sentimentele pe care le ai din cauza problemelor de sănătate. Îţi simt durerea şi am spus asta şi săptămâna trecută.”
„Atunci, ce vrei să spui cu «imperativ»?”
„Mă refer la felul în care te-ai uitat la mine şi ai vorbit de parcă ai fi dat o sentinţă. Mi s-a părut că nu ţi-a păsat absolut deloc de felul în care cuvintele tale mă vor face să mă simt.”
Chipul i s-a întunecat. „Cât despre limbajul meu şi faptul că nu mi-a păsat cum vorbesc – a şuierat ea – ei bine, ai căutat-o. Ai căutat-o.”
„Ai multe resentimente, Naomi”, am spus.
„Păi, sunt foarte supărată din cauza criticilor tale, ăsta era singurul loc unde puteam să vorbesc liber. Acum îmi spui că, dacă mă enervez, ar trebui să mă abţin.
Asta mă supără. Nu aşa a funcţionat terapia noastră. Nu aşa ar trebui să
funcţioneze.”
„Nu am spus niciodată că vreau să te abţii. Dar sunt sigur că vrei să ştii ce impact au cuvintele tale asupra mea. Cred că nici tu nu vrei ca eu să mă abţin. La urma-urmelor, cuvintele tale au consecinţe.”
„Ce vrei să spui?”
