În ceea ce mă priveşte, deşi eram îngrijorat în privinţa lui, nu puteam să înlătur distanţa dintre noi. Rareori mă bucuram să-l văd şi mă simţeam neajutorat şi blocat în legătură cu activitatea noastră.
Într-o zi, în timpul celei de-a treia luni de terapie, Patrick a avut o durere abdominală puternică şi a mers la Urgenţe, unde un chirurg i-a examinat abdomenul, i-a palpat masa abdominală, şi, cu o mină îngrijorată, a cerut imediat o tomografie computerizată. În cele patru ore cât a aşteptat rezultatul tomografiei, Patrick s-a speriat că are cancer, a contemplat ideea morţii şi a luat câteva hotărâri legate de felul în care urma să-şi schimbe viaţa. În cele din urmă a aflat că avea un chist benign, care a fost înlăturat prin operaţie.
Totuşi, cele patru ore în care şi-a contemplat moartea l-au influenţat într-un mod remarcabil. La următoarea şedinţă era mai deschis la schimbare ca oricând.
Mi-a vorbit, de exemplu, despre şocul pe care l-a resimţit gândindu-se la moarte, având atât de mult potenţial de viaţă neîmplinit. Acum ştia – ştia cu adevărat – că
munca sa îi era fizic dăunătoare şi se hotărâse să se despartă de această slujbă
care însemnase atât de mult pentru el, atât de mulţi ani. Se simţea norocos că
avea o variantă de rezervă: o invitaţie de a se alătura fratelui său în afacerile de retail.
Patrick îşi propusese să repare ruptura cu tatăl său, care apăruse în urma unei certe prosteşti cu mulţi ani în urmă, şi care continuase să macine şi să contamineze relaţiile lui cu întreaga familie. Mai mult, timpul în care a aşteptat rezultatul tomografiei, i-a dat ocazia să se gândească şi la schimbarea relaţiei cu Marie. Ori urma să facă un efort pentru a relaţiona cu ea într-un mod mai afectuos şi mai autentic, ori urma să o părăsească şi să caute o parteneră mai potrivită.
Pe parcursul săptămânilor care au urmat, terapia s-a desfăşurat mult mai eficient. Patrick era mult mai deschis faţă de sine însuşi şi, într-o oarecare măsură, mai deschis şi faţă de mine. Şi-a dus la îndeplinire câteva dintre hotărâri: a restabilit legăturile cu tatăl şi cu familia sa şi a participat la o masă de Ziua Recunoştinţei, prima în zece ani. A renunţat la zbor şi a acceptat, în ciuda unui salariu şi mai mic, o slujbă ca manager al uneia dintre francizele fratelui său.
Amâna însă să deschidă subiectul relaţiei stagnante cu Marie. După câteva săptămâni a început să regreseze, iar munca lui în cadrul terapiei noastre a redevenit sporadică.
Având la dispoziţie numai trei şedinţe înainte de mutarea sa în alt capăt al ţării, unde urma să-şi ia în primire noua slujbă, am încercat să grăbesc terapia şi să-l readuc în starea de spirit pe care o avusese după confruntarea cu moartea. În acest scop, i-am trimis un e-mail, ataşându-i observaţiile mele detaliate din cadrul şedinţei care a urmat experienţei sale la Urgenţe, şedinţă în care a fost atât de deschis şi de hotărât.
Am folosit tehnica şi înainte, cu rezultate bune, ajutând pacienţii să se întoarcă
la o anumită stare mentală. Mai mult, timp de zeci de ani, le-am trimis pacienţilor mei de la terapia de grup, rezumate scrise ale consultaţiilor. Dar, spre surprinderea mea, metoda a dat exact rezultatele contrare. Patrick mi-a răspuns furios la e-mail: a interpretat motivele mele ca fiind punitive şi nu a văzut acţiunea mea decât ca pe o critică. A crezut că îi ţin o predică pentru că nu schimbase nimic în relaţia cu Marie. Privind înapoi, îmi dau seama acum că n-am reuşit niciodată să stabilesc o alianţă terapeutică solidă cu el. Astfel că, nota bene, într-o relaţie pacient-psihoterapeut lipsită de încredere sau, mai ales, competitivă, cele mai bine intenţionate şi mai bine motivate eforturi terapeutice pot fi nişte eşecuri pentru că
pacientul se poate simţi învins de observaţiile dumneavoastră şi, până la urmă, va găsi un mod în care să vă învingă.
Cum să lucrăm în contextul aici-şi-acum
Am auzit adesea următoarea întrebare: are cineva nevoie de terapeut dacă el sau ea are prieteni apropiaţi? Prietenii apropiaţi sunt esenţiali pentru o viaţă bună.
Mai mult, dacă cineva este înconjurat de prieteni buni sau (mai concret) dacă are capacitatea de a construi relaţii îndelungate de prietenie, atunci este mai puţin probabil ca acea persoană să aibă nevoie de terapie. Atunci, care este diferenţa dintre un prieten bun şi un terapeut? Prietenii buni (sau coafeza, maseuza, bărbierul, instructorul de fitness) pot să vă încurajeze şi să fie empatici. Prietenii buni pot fi confidenţi afectuoşi şi iubitori pe care se poate conta în caz de nevoie.
Dar rămâne totuşi o mare diferenţă: numai psihoterapeuţii vă pot întâlni în contextul lui aici-şi-acum.
Interacţiunile de tipul aici-şi-acum (însemnând comentarii despre comportamentul imediat al cuiva) apar rareori în situaţiile sociale. Dacă apar, sunt semnele unei profunde intimităţi sau ale unui conflict iminent (de exemplu „Nu-mi place cum te uiţi la mine”) sau caracterizează relaţia părinte-copil („Nu-ţi mai da ochii peste cap când vorbesc cu tine!”).
Într-o oră de terapie, aici-şi-acum reprezintă focalizarea atenţiei asupra a ceea ce se întâmplă între psihoterapeut şi pacient în prezentul imediat. Nu înseamnă
focalizarea asupra trecutului pacientului (atunci-şi-acolo), nici asupra vieţii din prezent a pacientului, exterioară terapiei (acolo-şi-acum).
De ce este important contextul aici-şi-acum? Un catehism fundamental al instruirii în psihoterapie spune că situaţia de terapie este un microcosmos social; adică, mai devreme sau mai târziu, pacienţii vor manifesta în situaţia de terapie acelaşi comportament ca şi în viaţa exterioară terapiei. Cineva care este modest, sau arogant, sau temător, sau seducător, sau pretenţios, mai devreme sau mai târziu, se va manifesta în acelaşi fel şi faţă de psihoterapeut în timpul consultaţiei.
În acel moment psihoterapeutul se poate concentra asupra rolului pe care pacientul îl joacă în crearea situaţiei problematice apărute în relaţia terapeutică.
Acesta este un prim pas pentru a-l ajuta pe pacient să îşi asume responsabilitatea pentru situaţiile neplăcute din viaţa sa. În cele din urmă, pacientul răspunde la un corolar fundamental: dacă eşti responsabil pentru ceea ce a mers prost în viaţa ta, atunci, tu, şi numai tu, poţi schimba lucrurile.
Mai mult – şi asta este esenţial – informaţia culeasă de terapeut în contextul aici-şi-acum este cât se poate de precisă. Deşi pacienţii vorbesc adesea destul de mult despre interacţiunile lor cu ceilalţi – iubiţi, prieteni, şefi, profesori, părinţi –
dumneavoastră, psihoterapeutul, îi cunoaşteţi pe ceilalţi (şi interacţiunile lor cu
pacientul) numai prin prisma pacientului. Astfel de relatări ale unor evenimente exterioare sunt informaţii indirecte, adesea trunchiate şi, în mare măsură, necreditabile.
Mi s-a întâmplat de multe ori să aud un pacient descriind o altă persoană – un soţ, de exemplu – iar când am întâlnit persoana respectivă pentru o şedinţă de terapie de cuplu, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Este această persoană minunată
şi energică, aceeaşi cu persoana enervantă, lipsită de vitalitate sau de afecţiune despre care am tot auzit atâtea luni de zile? Un psihoterapeut ajunge să-şi cunoască pacienţii mai profund, observându-le comportamentul în timpul consultaţiilor. Acestea sunt, de departe, informaţiile cele mai de încredere pe care le puteţi obţine: aveţi experienţa directă a interacţiunii cu pacientul şi, deci, a felului probabil în care el sau ea interacţionează cu ceilalţi.
Folosirea corespunzătoare a lui aici-şi-acum în timpul terapiei creează un laborator securizat, o arenă confortabilă în care pacienţii pot să rişte şi să-şi dezvăluie laturile cele mai întunecate şi cele mai luminoase, să primească şi să
accepte reacţii şi, cel mai important, să experimenteze schimbarea personală. Cu cât vă concentraţi mai mult atenţia pe contextul aici-şi-acum (iar eu mă asigur că
fac asta la fiecare şedinţă), cu atât mai strâns veţi construi o relaţie intimă şi bazată pe încredere cu pacientul.
Terapia eficientă are o cadenţă distinctă. Pacienţii îşi dezvăluie sentimente pe care până atunci le-au negat sau le-au reprimat. Psihoterapeutul înţelege şi acceptă aceste sentimente întunecate sau tandre. Încurajat de această acceptare, pacientul se simte confirmat şi în siguranţă, astfel încât acceptă un risc şi mai mare. Intimitatea, genul de relaţionare născut din contextul aici-şi-acum, menţine pacienţii angajaţi în procesul terapeutic; le oferă un punct de referinţă interior la care pacientul poate face apel pentru a-l re-crea în lumea sa socială.
Desigur o relaţie bună cu psihoterapeutul nu constituie scopul principal al terapiei. Pacientul şi psihoterapeutul nu stabilesc aproape niciodată o relaţie durabilă de prietenie. Dar legătura pacientului cu psihoterapeutul este ca o repetiţie cu costume pentru relaţiile sociale exterioare ale pacientului.
Sunt de acord cu Frieda Fromm-Reichman că psihoterapeuţii ar trebui să lupte ca fiecare şedinţă să fie de neuitat. Cheia pentru a crea o astfel de şedinţă este valorificarea lui aici-şi-acum. Am discutat detaliat în altă parte aspectele tehnice pe care le presupune lucrul în contextul aici-şi-acum, aşa că voi insista aici numai asupra câtorva paşi esenţiali pentru această activitate. Deşi unele dintre aceste exemple nu au în mod explicit în centru anxietatea morţii, le vor aduce multe avantaje psihoterapeuţilor, permiţându-le să îmbunătăţească relaţia pe care o au cu pacienţii lor, inclusiv cu cei care se luptă cu teama de moarte.
Cum să dezvoltăm sensibilitatea pentru contextul aici-şi-acum Nu a fost greu să mă concentrez asupra lui aici-şi-acum în şedinţa mea cu Mark.
Întâi am căutat explicaţia comentariului său legat de faptul că, în mod obişnuit, se gândea la Ruth în drum spre biroul meu, iar mai târziu, am reflectat asupra schimbării sale de comportament în timpul şedinţei (faptul că mi-a pus câteva întrebări personale). Dar, de cele mai multe ori, un psihoterapeut va trebui să
caute treceri mai subtile.
După ani de practică, am dezvoltat reguli pentru diferite tipuri de comportament întâlnite în practica terapeutică, şi sunt atent la abaterile de la regulă. Să luăm un exemplu care pare nesemnificativ şi irelevant, cum ar fi parcatul. De cincisprezece ani, am cabinetul într-o clădire mică aflată la şaptezeci de metri în faţa casei mele, care are un drum lung şi îngust de acces în strada principală. Deşi există un spaţiu mare în care se poate parca, între casa şi biroul meu, observ câteodată că un pacient parchează departe, pe stradă.
La un anumit moment, consider că este util să întreb care este motivul acestei decizii. Un pacient mi-a spus că nu voia ca maşina sa să fie parcată lângă casa mea, de teamă că cineva cunoscut i-ar fi putut-o vedea şi şi-ar fi dat seama că merge la un psihiatru. O pacientă mi-a spus că nu a vrut să pătrundă în intimitatea mea.
