„Ei bine, vorbele tale de la începutul şedinţei mă fac să fiu distant faţă de tine.
Asta vrei?”
„Explică mai clar. Vorbeşti fragmentat, ca în insert-urile audio.”
„Iată dilema: Ştiu că vrei să fiu apropiat şi intim cu tine, ai spus asta de multe ori. Totuşi vorbele tale mă fac precaut, mă fac să simt nevoia de a fi foarte atent să
nu mă apropii prea mult, ca să nu mă muşti.”
„Acum totul o să se schimbe aici, a spus Naomi lăsând capul în jos. Nimic n-o să
mai fie ca înainte.”
„Crezi că sentimentele pe care le am acum sunt irevocabile? Îngropate în ciment?”
„Îţi aminteşti de situaţia de anul trecut când prietena ta Marjorie s-a supărat pe tine că ai insistat să mergeţi la un anumit film, şi cât de panicată erai că nu-ţi va mai vorbi niciodată? Ei bine, după cum ai văzut, sentimentele se pot schimba. Aţi discutat amândouă despre asta şi aţi continuat să fiţi prietene. De fapt, cred că aţi devenit chiar mai apropiate. Aminteşte-ţi şi că ipostaza în care ne aflăm în această
cameră este şi mai favorabilă rezolvării problemelor, pentru că, spre deosebire de oricare alt loc, aici avem un set de reguli: trebuie să continuăm să comunicăm indiferent de situaţie.”
„Dar, Naomi, am continuat, las la o parte furia ta. Când ai spus «ai căutat-o», ai avut un ton foarte apăsat. Ai spus-o din adâncul sufletului.”
„Şi eu sunt uimită de asta, a răspuns, m-a luat pe nepregătite. Supărarea nu…
mai mult decât supărare, furia a izbucnit pur şi simplu din mine.”
„S-a întâmplat numai aici, cu mine? Sau şi în altă parte?”
„Nu, nu e doar aici cu tine. Mi se întâmplă peste tot. Ieri, eram în maşină cu nepoata mea care mă ducea la doctor, iar în faţă era oprit un camion cu remorcă, transportând produse pentru grădinărit, care bloca drumul. M-am înfuriat atât de tare pe şofer, că-mi venea să-l bat. M-am dus să-l caut, dar nu l-am găsit. Apoi, m-am înfuriat pe nepoata mea pentru că n-a vrut să-l ocolească şi să treacă în faţa
lui, chiar dacă asta însemna să taie curba. Spunea că nu are destul loc. Am insistat şi am început să ne contrazicem atât de tare, încât am ieşit din maşină şi ea a măsurat distanţa cu pasul, demonstrându-mi că nu era suficient loc din cauza maşinilor parcate pe marginea drumului. Mai mult, curba era prea strânsă ca să o poată tăia. Spunea întruna «linişteşte-te, mătuşă Naomi, grădinarul încerca să-şi facă treaba. Nici el nu e mulţumit de situaţie, şi încearcă s-o rezolve.» Dar nu mă
puteam abţine. Eram teribil de furioasă pe şofer şi mă întrebam «Cum a putut să-mi facă asta? Nu se face aşa ceva.» Şi, desigur, nepoata mea avea dreptate.
Şoferul s-a întors repede cu două ajutoare, şi au împins camionul din drum, astfel încât să putem trece, iar eu m-am simţit umilită – o bătrână care împroaşcă pe toată lumea cu vorbe grele. Mă înfurie totul: chelnerii care nu-mi aduc ceaiul cu gheaţă destul de repede, băiatul din parcare care se mişcă atât de încet, casiera de la cinematograf pentru că bâjbâie atâta până îmi dă biletul şi restul; la naiba, puteam să vând o maşină în timpul ăla."
Şedinţa se terminase. „Îmi pare rău că trebuie să ne oprim acum, Naomi. S-au manifestat sentimente puternice astăzi. Ştiu că nu ţi-a fost uşor, dar e foarte important pentru munca noastră. Hai să continuăm asta săptămâna viitoare.
Trebuie să ne punem capetele la contribuţie ca să ne dăm seama de unde vine toată furia aceasta.”
Naomi a fost de acord, dar m-a sunat a doua zi să-mi spună că se simţea prea instabilă ca să mai aştepte o săptămână, aşa că am programat o şedinţă pentru a doua zi.
A început într-un mod neobişnuit: „Poate cunoşti poemul lui Dylan Thomas Nit plecaţi liniştiţi.”
Înainte să pot răspunde, mi-a recitat primele versuri:
Nu plecaţi liniştiţi în noaptea cea blândă,
Bătrâneţea trebuie să ardă şi să urle la sfârşitul zileiFurie, furie la moartea luminii.
Degeaba se sting înţelepţii, ştiind că întunericul e bun,Dacă vorbele lor nu aduc iluminarea, ei
Nu pleacă liniştiţi în noaptea cea blândă.
„Aş putea să continui, a spus Naomi, îl ştiu pe de rost, dar…” S-a oprit.
Te rog, te rog, continuă, mi-am spus. Recitase versurile atât de frumos, şi puţine lucruri îmi plac mai mult decât să ascult poezii recitate. Cât de ciudat este să fii plătit pentru aşa un tratament.
„Aceste versuri conţin răspunsul la întrebarea ta – sau a noastră – legată de furia mea,” a continuat Naomi. „Aseară, pe când mă gândeam la şedinţa noastră, mi-a venit în minte acest poem. Ciudat e că am predat acest poem ani de zile
elevilor mei de clasa a XI-a, la orele de literatură engleză, dar nu m-am gândit niciodată la sensul cuvintelor, sau, cel puţin, nu m-am gândit că ar putea avea vreo legătură cu mine."
„Cred că înţeleg unde vrei să ajungi, i-am spus, dar aş prefera s-o aud de la tine.”
„Cred că… nu, de fapt, sunt absolut sigură că furia mea are legătură cu punctul la care mă aflu în viaţă: faptul că mă aflu pe panta descendentă, iar moartea nu e prea departe. Totul îmi este luat: şoldul, funcţia intestinelor, libidoul, puterea, auzul şi văzul. Sunt slabă, sunt fără apărare şi-mi aştept moartea. Aşa că urmez instrucţiunile lui Dylan Thomas: Nu plec liniştită, urlu şi mă înfurii la sfârşitul zilei.
Iar cuvintele mele lipsite de putere şi patetice sigur nu aduc iluminarea. Nu vreau să mor. Şi cred că mă gândesc că dacă mă înfurii, asta m-ar putea ajuta. Dar poate că singurul rost al furiei este să inspire poezia, poezia bună.”
În următoarele şedinţe ne-am concentrat mai intens şi mai eficient pe teama din spatele furiei. Strategia lui Naomi (şi a lui Dylan Thomas) de a înăbuşi anxietatea morţii o ajuta să contracareze sentimentul că se află pe panta descendentă şi pe acela de neajutorare, dar a avut curând efecte adverse pentru că i-a tulburat felul de a relaţiona cu oamenii care o susţineau în chip vital. Terapia cu adevărat eficientă trebuie să abordeze nu doar simptomul vizibil (în cazul acesta, furia), cât mai ales anxietatea morţii care generează acest fel de simptome.
Am riscat când am descris felul de a vorbi al lui Naomi ca fiind imperativ şi i-am reamintit de consecinţele cuvintelor ei. Dar îmi luasem o marja largă de siguranţă: stabilisem, într-un timp îndelungat, o relaţie apropiată, bazată pe încredere.
Pentru că nimănui nu-i place să audă comentarii negative, mai ales din partea unui psihoterapeut, mi-am luat câteva măsuri de precauţie pentru a mă asigura că le va accepta. Am folosit cuvinte care ştiam că n-o vor jigni: a spune, de exemplu, că m-am simţit „îndepărtat” de ea, conţinea dorinţa mea implicită de fi mai apropiat şi mai intim cu ea, şi cine s-ar fi putut simţi ofensat din cauza asta?
Mai mult (şi asta este important), nu o criticam în ansamblu: am comentat doar câteva mostre de comportament. Am spus, efectiv, că atunci când se comporta într-un fel anume, ajungeam să am anumite sentimente. Şi apoi am adăugat că
asta dăuna intereselor ei, pentru că era evident că nu voia să mă simt îndepărtat sau tulburat sau să-mi fie teamă de ea.
Observaţi accentul pe care l-am pus pe empatie în tratarea lui Naomi. Acest lucru este vital pentru o relaţie terapeutică eficientă şi consolidată. În expunerea mea anterioară despre ideile lui Carl Rogers în ceea ce priveşte comportamentul eficient pe care trebuie să-l aibă terapeutul, am subliniat importanţa empatiei adecvate (alături de părerea pozitivă necondiţionată şi de sinceritate). Dar lucrul asupra empatiei este bidirecţional: nu numai dumneavoastră trebuie să intraţi în
