mi-am expus propriile idei şi credinţe, iar diferenţele majore dintre convingerile noastre s-au dovedit fără consecinţe. Am fost de acord să nu fim de acord; el mi-a adus o carte despre OZN-uri, iar eu, în schimb, i-am oferit o carte a scepticului contemporan Richard Dawkins. Relaţia noastră, grija mea şi faptul că i-am dat ceea ce nu primise de la tatăl său s-au dovedit cruciale în terapia noastră. Aşa cum am arătat în Capitolul 3, a făcut progrese mari în multe direcţii, dar a terminat terapia păstrându-şi intacte convingerile paranormale.
Împinşi până la limitele dezvăluirii de sine
Amelia este o asistentă de culoare, de cincizeci şi unu de ani, robustă, foarte inteligentă şi totuşi timidă. Cu treizeci şi cinci de ani înainte să o cunosc, fusese, timp de doi ani, o persoană dependentă de heroină, care trăia pe străzi şi care (pentru a-şi întreţine viciul) se prostitua. Cred că oricine ar fi văzut-o atunci pe străzile din Harlem – un soldat jerpelit, epuizat, demoralizat în marea armată a prostituatelor fără casă şi dependente de heroină – ar fi pronosticat, pe bună
dreptate, că era condamnată. Totuşi, în urma unei cure de dezintoxicare forţată, administrată în timpul unei detenţii de şase luni – la care s-au adăugat un program al Narcoticilor Anonimi, mult curaj şi o dorinţă feroce de a trăi – Amelia şi-a schimbat viaţa şi identitatea, s-a mutat pe Coasta de Vest şi a început o carieră de cântăreaţă de club. Avea suficient talent ca să-i aducă spectacole regulate, reuşind astfel să-şi plătească studiile liceale şi apoi studiile la şcoala de asistente. În ultimii douăzeci şi cinci de ani se dedicase în întregime muncii în sanatorii şi centre pentru oamenii săraci şi fără adăpost.
În prima noastră şedinţă am aflat că suferea de insomnie severă. Se trezea adesea din cauza coşmarurilor din care ulterior nu-şi amintea foarte multe, cu excepţia unor fragmente în care era urmărită şi fugea să-şi salveze viaţa. După
aceea îi era atât de teamă de ideea morţii, încât rareori adormea la loc. Când situaţia a devenit atât de gravă, încât îi era groază să meargă la culcare, s-a hotărât să caute ajutor. Pentru că citise recent o povestire de-ale mele, În căutarea celui care visează, s-a gândit că eu aş putea să o ajut.
Când a intrat în biroul meu pentru prima dată, s-a trântit în scaun şi a spus că
speră să nu adoarmă în timp ce vorbesc, epuizată fiind deoarece îşi petrecuse noaptea încercând să-şi revină în urma unui coşmar. De obicei, a spus, nu îşi amintea visele, dar acesta îi rămăsese în minte.
Stau întinsă, privindu-mi draperiile. Sunt cu pliuri roşu-trandafiriu şi printre elepătrund raze gălbui de lumină. Dungile trandafirii sunt mai late decât cele delumină. Dar ciudat e faptul că această draperie este muzicală. Adică, prin dungilede lumină, pătrund înăuntru acordurile unui cântec vechi, cântat de Roberta Flack, Ucide-mă cu tandreţe. Când eram la colegiu cântam adesea acest cântec în cluburi. În vis, mă înspăimântă felul în care lumina a fost înlocuita de muzică.
Deodată, muzica se opreşte, şi ştiu că cel care a pus melodia va veni după mine. M-am trezit foarte speriată, în jur de ora patru dimineaţa. De atunci nici n-am maiadormit la loc.
Nu doar coşmarurile şi insomnia au îndemnat-o spre terapie. Mai avea încă o problemă importantă: îşi dorea o relaţie cu un bărbat şi începuse câteva, dar niciuna, a spus ea, nu evoluase cu adevărat.
Pe parcursul primelor şedinţe am explorat istoria personală, temerile ei legate de moarte şi amintirile situaţiilor în care abia scăpase de moarte, pe vremea când se prostitua, dar am simţit o rezistenţă enormă din partea ei. Nu-şi exprima niciodată emoţiile. Nu părea să aibă o teamă conştientă de moarte; dimpotrivă, alesese să muncească foarte mult în sanatorii.
În timpul primelor trei luni de terapie, procesul însuşi de a vorbi cu mine şi de a împărtăşi cu cineva pentru prima oară întâmplări din vremea când trăia pe străzi părea reconfortant, şi problemele cu somnul se amelioraseră. Ştia că mai avea vise, dar nu-şi amintea mai mult decât nişte crâmpeie.
Teama sa de intimitate a devenit evidentă în cadrul relaţiei noastre terapeutice.
Foarte rar mă privea, şi am simţeam o distanţă enormă între noi. La începutul acestui capitol am discutat despre semnificaţia felului în care parcau pacienţii mei.
Dintre toţi, Amelia parca cel mai departe.
Amintindu-mi lecţia învăţată cu Patrick (pe care am discutat-o anterior în acest capitol), aceea că ideile îşi pierd eficienţa în absenţa unei relaţii profunde, bazate pe încredere, mi-am propus ca, în următoarele câteva luni, să lucrez asupra problemelor ei de relaţionare, şi m-am concentrat mai ales asupra relaţiei sale cu mine. Evoluţia a fost greoaie, până la următoarea şedinţă memorabilă.
În timp ce intra în biroul meu, a primit un telefon şi m-a întrebat dacă era în regulă să vorbească. A avut apoi o scurtă discuţie despre o întâlnire pe care urma să o aibă mai târziu în ziua aceea, folosind un limbaj atât de formal şi de neimplicat, încât am crezut că vorbeşte cu şeful ei. Imediat ce a închis am întrebat-o cu cine vorbea, şi am aflat că nu, nu era şeful ei, ci prietenul ei cu care începuse recent o relaţie, şi făceau planuri pentru cină.
„Trebuie să fie o diferenţă între felul în care vorbeşti cu el şi felul în care vorbeşti cu şeful tău, i-am spus. Ce-ai zice de un apelativ drăgăstos? Scumpule?
Dragule? Iubire?”
S-a uitat la mine de parcă veneam din altă lume şi a schimbat subiectul, povestindu-mi despre o întrunire a unui nou grup al Narcoticilor Anonimi, la care participase cu o zi înainte. (Deşi era abstinentă de mai mult de treizeci de ani, participa regulat la întruniri ale Narcoticilor Anonimi sau ale Alcoolicilor Anonimi).
Întâlnirea avusese loc într-o zonă a oraşului care îi amintea de Harlemul vremurilor când era dependentă şi se prostitua. În drum spre întrunire, trecând printr-un cartier populat de persoane dependente de droguri, a simţit, ca întotdeauna, un fel de nostalgie stranie şi s-a trezit căutând intrări de locuinţe sau alei unde ar fi putut dormi peste noapte.
„Nu că aş vrea să fiu din nou acolo, doctore Yalom.”
„Încă îmi spui doctore Yalom iar eu îţi spun ţie Amelia, am întrerupt-o. Nu mi se pare corect.”
„V-am spus, daţi-mi timp. Trebuie să vă cunosc mai bine. Dar, aşa cum spuneam, când ajung în aceste… hm… cartiere rău famate, am întotdeauna aceste valuri de sentimente nu în întregime negative. E greu să le descriu, dar… nu ştiu… e ca dorul de casă.”
„Dorul de casă? Cum îţi explici asta, Amelia?”
„Nu ştiu nici eu. Pot să vă spun ce aud mereu: o voce în capul meu care spune:
«Am făcut-o.» Întotdeauna aud asta «Am făcut-o.»”
„Pare că îţi spui «Am fost în iad şi-napoi şi am supravieţuit.»”
„Mda. Ceva de genul acesta. Dar mai e ceva. Poate o să vă vină greu să credeţi, dar viaţa era mult mai simplă şi mai uşoară pe străzi. Nu aveam nicio grijă legată
de bugete şi întâlniri, nu trebuia să instruiesc asistente noi care o iau razna în prima săptămână. Nicio tevatură cu maşini, mobilă, impozite. Nu-mi puneam problema ce pot să fac legal pentru oameni şi ce nu. Nu trebuia să pup doctorii în
fund. Când trăiam pe străzile Harlemului, nu trebuia să mă gândesc decât la un singur lucru. Unul singur: următoarea doză. Şi, bineînţeles, de unde venea următorul client ca să plătească pentru ea. Viaţa era simplă, trebuia să
supravieţuieşti, zi după zi, minut cu minut.”
„Cred că aici intervine puţin memoria selectivă, Amelia. Dar mizeria, nopţile friguroase petrecute pe stradă, sticlele sparte, bărbaţii care te-au agresat, brutele care te-au violat, mirosul de urină şi de bere vărsată? Dar moartea care pândea peste tot, cadavrele pe care le-ai văzut, şi faptul că tu însăţi era să fii omorâtă?
Aceste lucruri ţi-au ieşit din minte.”
„Da, da, aveţi dreptate, uit de astea. Am uitat de ele chiar şi atunci, imediat ce s-au întâmplat. Era aproape să fiu ucisă de un ciudat şi în secunda următoare eram înapoi în stradă.”
„Din câte îmi amintesc, ai văzut cum o prietenă a ta a fost aruncată de pe acoperişul unei clădiri şi ai fost de trei ori în pericol să fii ucisă tu însăţi; îmi amintesc povestea aceea agonizantă pe care mi-ai spus-o, despre cum ai fost urmărită printr-un parc de un maniac cu un cuţit în mână, despre cum ţi-ai aruncat pantofii şi ai alergat desculţă timp de o jumătate de oră. Totuşi, de fiecare dată, te-ai reîntors la aceeaşi activitate. Ca şi cum heroina ţi-ar fi şters din minte toate celelalte gânduri. Inclusiv frica de moarte."
„Aşa este. După cum v-am spus, aveam un sigur gând: următoarea doză de heroină. Nu mă gândeam la moarte. Nu mi-era frică de ea.”
„Şi totuşi, acum moartea s-a întors să-ţi bântuie visele.”
„Da, este ciudat… Şi la fel este şi acest… acest… dor de casă.”
