Un vis despre vulnerabilitatea psihoterapeutului
La vârsta de cincizeci de ani, Joan a venit la terapie din cauza fricii persistente de moarte şi a atacurilor de panică nocturne. Lucra deja în mod regulat, de câteva săptămâni, asupra acestor probleme, când următorul vis i-a întrerupt somnul.
Mă întâlnesc cu terapeutul meu (ştiu că el eşti de fapt tu, deşi nu arată ca tine),şi mă joc cu nişte prăjiturele aşezate pe o farfurie mare. Iau două dintre ele şi muşccâte un colţ mic din fiecare, apoi le fărâmiţez şi le amestec cu degetele în farfurie.
Apoi psihoterapeutul meu ia farfuria şi înghite toate firimiturile şi prăjiturile dintr-odată. După câteva minute, se lasă pe spate simţindu-se rău. Apoi starea lui seînrăutăţeşte şi începe să arate înspăimântător şi îi cresc unghii lungi şi verzi. Ochiiseamănă cu cei ai unui strigoi, iar picioarele îi dispar. Larry (soţul ei) intră şi îl ajută
şi îl linişteşte. Se pricepe mult mai bine la asta decât mine. Eu sunt înmărmurită.
Mă trezesc, inima îmi bate să-mi sară din piept, şi îmi petrec următoarele două oregândindu-mă obsesiv la moarte.
„Ce idei îţi vin în cap în legătură cu visul, Joan?”
„Ei bine, ochii ca de strigoi şi picioarele îmi trezesc amintiri. Îţi aminteşti că am vizitat-o pe mama acum câteva luni după atacul cerebral. A fost în comă timp de câteva săptămâni şi apoi, cu puţin timp înainte să moară, a deschis parţial ochii şi arătau ca cei ai unui strigoi. Şi tatăl meu a avut un accident cerebral masiv în urma căruia a rămas paralizat. Şi-a petrecut ultimele câteva luni într-un scaun cu rotile.”
„Ai spus că te-ai gândit obsesiv la moarte timp de două ore după ce te-ai trezit din vis. Spune-mi cât de multe îţi aminteşti despre lucrurile la care te-ai gândit în acele două ore.”
„Sunt aceleaşi lucruri despre care ţi-am mai spus: groaza de a dispărea în întuneric pentru totdeauna, şi apoi o mare durere pentru că nu voi mai putea fi alături de familia mea. Cred că cu asta a început totul, încă de aseară. Înainte de culcare, m-am uitat la nişte fotografii vechi cu familia mea şi am înţeles că tatăl meu, deşi a fost îngrozitor cu mama şi cu noi, a avut şi el o viaţă. A fost de parcă
abia acum aş fi apreciat, pentru prima oară, acest lucru. Poate faptul că am văzut fotografiile m-a făcut să înţeleg că, în ciudat tuturor lucrurilor, a lăsat totuşi urme ale existenţei lui, unele chiar pozitive. Da, ideea de a lăsa urme ajută. E
reconfortant să îmbrac halatul vechi al mamei, pe care încă îl mai folosesc şi, de asemenea, este reconfortant să o văd pe fiica mea conducând Buick-ul vechi al mamei”.
A continuat: „Deşi mă ajută faptul că discuţi ideile acelor mari gânditori care au fost preocupaţi de aceeaşi problemă, câteodată, totuşi, acele idei nu atenuează
spaima. Misterul este prea înfricoşător: moartea este un întuneric aşa de necunoscut, aşa de imposibil de cunoscut.”
„Cu toate acestea, guşti puţin moartea în fiecare noapte când mergi la culcare.
Ştii că în mitologia greacă Hypnos şi Thanatos sunt fraţi gemeni?”
„Poate de aceea mă împotrivesc să mă culc. Este atât de barbar, atât de incredibil de nedrept că trebuie să mor.”
„Toată lumea simte la fel. Şi eu însumi. Dar asta e „înţelegerea” în ceea ce priveşte existenţa. Este înţelegerea cu noi, oamenii. Este înţelegerea cu tot ceea ce trăieşte sau a trăit vreodată.”
„Tot este foarte nedrept.”
„Toţi – şi eu, şi tu – facem parte dintr-o natură indiferentă, un loc unde nu se pune problema dreptăţii şi a nedreptăţii.”
„Ştiu. Ştiu toate astea. Dar e ca şi cum aş avea din nou mintea unui copil care descoperă acest adevăr pentru prima dată. De fiecare dată e la fel ca prima dată.
Ştii că nu pot să vorbesc aşa cu nimeni altcineva. Cred că disponibilitatea ta de a sta alături de mine mă ajută în feluri despre care nu ţi-am spus. Nu ţi-am spus, de exemplu, că îmi croiesc nişte zone noi şi bune pentru mine, la muncă.”
„Mă bucur mult să aud asta, Joan. Să continuăm să lucrăm. Hai să ne întoarcem la vis, am spus. Nu am rămas cu tine în vis: am dispărut. Ce asocieri îţi trezesc prăjiturile şi ceea ce au făcut ele din ochii şi picioarele mele?"
„Păi, eu doar ciugulesc din prăjitură şi apoi amestec firimiturile şi mă joc cu ele.
Dar tu le iei şi le înghiţi pe toate şi uite ce ţi se întâmplă. Cred că visul arată grijile pe care mi le fac că s-ar putea să te încarc prea mult, că cer prea mult de la tine. Eu ciugulesc puţin acest subiect înspăimântător, dar tu plonjezi mereu în mijlocul lui, şi nu doar cu mine, ci şi cu ceilalţi pacienţi. Cred că îmi fac griji în legătură cu moartea ta, să nu dispari şi tu ca părinţii mei, ca toată lumea.”
„Ei bine, asta o să se întâmple într-o zi, şi ştiu că îţi faci griji pentru că sunt bătrân şi te temi că voi muri şi te temi şi de efectele pe care faptul că vorbeşti despre moarte le-ar putea avea asupra mea. Dar sunt hotărât să fiu alături de tine, atât timp cât starea fizică mi-o va permite. Tu nu mă tragi în jos, ci, dimpotrivă, preţuiesc faptul că îmi încredinţezi gândurile tale cele mai intime şi încă am picioarele iar ochii mei sunt clari.”
Teama lui Joan că ar putea să-şi contamineze psihoterapeutul cu disperarea ei este, într-o oarecare măsură, întemeiată: psihoterapeuţii care nu s-au confruntat cu propria mortalitate ar putea să se simtă copleşiţi de anxietate în legătură cu propria moarte.
Coşmarul văduvei: Carol
Nu numai că pacienţii se tem să nu-şi copleşească psihoterapeutul, dar, în ultimă instanţă, ca în visul lui Carol, se confruntă cu realitatea faptului că
psihoterapeutul are puteri limitate.
Făceam terapie cu Carol, o văduvă de şaizeci de ani care avea grijă de mama ei bătrână de la moartea soţului ei, cu patru ani înainte. În perioada terapiei noastre mama ei a murit şi, nedorind să locuiască singură, s-a mutat cu fiul şi nepoţii ei, în alt stat. Într-una dintre ultimele noastre şedinţe, mi-a povestit acest vis: Suntem patru oameni – eu, un paznic, o deţinută şi cu tine – şi călătorim spre un loc sigur. Apoi suntem în camera de zi din casa fiului meu; e un loc sigur şi are gratii la geamuri. Tu pleci puţin din cameră – poate că mergi la baie – şi deodată, un glonţ străpunge fereastra şi o ucide pe deţinută. Apoi tu intri în cameră, o vezi pe deţinută căzută şi încerci s-o ajuţi. Dar moare atât de repede că nici nu ai timp să
faci ceva pentru ea sau măcar să-i vorbeşti.
„Ce simţi în visul acesta, Carol?”
„A fost un coşmar. M-am trezit îngrozită, îmi bătea inima atât de tare, încât tremura patul. Nu am mai reuşit să adorm multă vreme.”
„Ce îţi trece prin minte în legătură cu visul?”
„Totul era protejat, cât de mult era posibil. Tu erai acolo, era şi un paznic, şi gratii la ferestre. Şi, în ciuda-protecţiei absolute, viaţa infractoarei tot nu a putut fi protejată.”
Pe parcursul discuţiei noastre despre vis, a simţit că miezul lui, mesajul esenţial era acela că moartea ei, ca şi a deţinutei, nu putea fi împiedicată. Ştia că în vis era atât ea însăşi, cât şi deţinuta. Dublarea cuiva e un fenomen obişnuit în vise; de fapt, fondatorul terapiei Gestalt, Fritz Perls, considera că fiecare individ sau obiect dintr-un vis reprezintă un aspect al celui care visează.
Mai mult decât orice, visul lui Carol a distrus mitul potrivit căruia am s-o protejez întotdeauna într-un fel sau altul. Visul avea multe aspecte provocatoare (de exemplu, chestiunile legate de imaginea de sine erau ilustrate prin dedublarea sa ca deţinută sau prin ideea că viaţa cu fiul ei îi evoca imaginea unei camere cu gratii), dar, considerând sfârşitul iminent al terapiei, am optat să-mi îndrept atenţia asupra relaţiei noastre, mai ales asupra limitelor a ceea ce îi puteam oferi.
Carol şi-a dat seama că visul i-a spus că, şi dacă ar fi ales să nu se mute în casa fiului ei şi să rămână în schimb în relaţie cu mine, tot nu aş fi putut să o protejez de moarte.
Ultimele noastre trei şedinţe, pe care le-am petrecut discutând implicaţiile acestei intuiţii, nu numai că au ajutat-o să termine tratamentul cu mine, dar i-a
