servit şi ca experienţă revelatoare. Mai mult ca oricând înainte, a înţeles că ceea ce putea primi de la alţii era limitat. Deşi relaţionarea poate alina suferinţa, ea nu poate contracara cele mai dureroase aspecte ale condiţiei umane. Ea a primit putere în urma acestei intuiţii, putere pe care urma să o ia cu sine oriunde ar fi ales să trăiască.
Spune-mi că viaţa nu e un rahat: Phil
La final, exemplul unui vis care clarifică aspecte ale relaţiei psihoterapeut-pacient.
Eşti un pacient foarte bolnav într-un spital, iar eu sunt doctorul tău. Dar în loc să
am grijă de tine, te întreb, insistent, dacă ai avut o viaţă fericită. Vreau să-mi spuică viaţa nu e un rahat.
Când l-am întrebat pe Phil, un bărbat în vârstă de optzeci de ani, terorizat de ideea morţii, ce părere are despre semnificaţia visului său, a afirmat imediat că se simţea ca şi cum mi-ar fi supt sângele, cerând prea mult de la mine. Visul ilustrează
această îngrijorare printr-o povestire în care, deşi eu sunt bolnavul şi el este doctorul, nevoile lui sunt prioritare, şi el insistă să ceară ceva de la mine. Este disperat din cauza sănătăţii şubrede şi din cauza tuturor prietenilor săi, unii morţi, alţii cu dezabilităţi şi vrea ca eu să-i dau speranţa că viaţa nu e un rahat. Influenţat de vis, m-a întrebat explicit: „Sunt o povară prea mare pentru tine?”
„Toţi purtăm aceeaşi povară, am răspuns, iar confruntarea ta cu viermele din miezul lucrurilor (un termen pentru moarte pe care el îl folosise înainte) este grea, dar revelatoare pentru mine. De-abia aştept şedinţele noastre, iar eu îmi găsesc sensul în a te ajuta să-ţi recapeţi însufleţirea şi să regăseşti înţelepciunea pe care ai acumulat-o în urma experienţei tale de viaţă.”
Am început această carte observând că anxietatea morţii figurează rareori în discursul psihoterapiei. Psihoterapeuţii evită subiectul dintr-o serie de motive: ei neagă prezenţa sau relevanţa anxietăţii morţii; afirmă că anxietatea morţii ascunde, de fapt, un alt fel de anxietate; poate le este teamă să-şi răscolească
propriile temeri; sau poate simt perplexitate şi disperare în faţa mortalităţii.
Sper că, în aceste pagini, am reuşit să arăt necesitatea şi fezabilitatea confruntării şi explorării tuturor fricilor, chiar şi a celor mai întunecate. Dar avem nevoie de instrumente noi, de un set diferit de idei şi de o altfel de relaţie pacient-psihoterapeut. Sugerez să ne însuşim ideile marilor gânditori care au înfruntat moartea direct şi să construim o relaţie terapeutică bazată pe preocupările existenţiale generate de condiţia umană. Tuturor ne este destinat să
experimentăm atât bucuria vieţii, cât şi teama de moarte.
Autenticitatea, atât de importantă în terapia eficientă, capătă o nouă
dimensiune când un terapeut se confruntă în mod onest cu problemele existenţiale. Trebuie să abandonăm vestigiile acelui model medical care afirmă că
astfel de pacienţi suferă de o boală stranie şi au nevoie de un vindecător neimplicat, imaculat, protejat de un material izolator. Cu toţii ne confruntăm cu aceeaşi teamă, rana mortalităţii, viermele din miezul existenţei.
Postfaţă
Maxima lui La Rochefoucauld: „Soarele şi moartea nu pot fi privite fix în faţă”, citată în pagina de titlu, reflectă credinţa populară că a privi fie soarele, fie moartea în faţă este nociv. N-aş recomanda nimănui să se uite fix la soare, dar a contempla moartea este cu totul altă chestiune. O privire făţişă asupra morţii este mesajul cărţii de faţă.
Istoria este plină de exemple ale diferitelor modalităţi în care negăm moartea.
Socrate de exemplu, acest campion neclintit al examinării complete a vieţii, a plecat spre moarte spunând că era recunoscător să fie eliberat de „neroziile trupeşti”, convins de faptul că-şi va petrece eternitatea purtând conversaţii filosofice cu spirite nemuritoare asemănătoare lui.
Domeniul contemporan al psihoterapiei, atât de dedicat explorării de sine, atât de insistent în a scoate la lumină cele mai adânci nivele ale conştiinţei, s-a ferit în acelaşi timp să examineze frica noastră de moarte, factorul atotcuprinzător şi invaziv care stă, într-o măsură atât de mare, la baza vieţii noastre emoţionale.
Interacţionând cu prietenii şi colegii mei pe parcursul ultimilor doi ani, am experimentat pe pielea mea această reţinere. În mod obişnuit, când sunt adâncit în scrierea unei cărţi, sunt obişnuit să port lungi discuţii despre munca mea în cercuri sociale. Nu s-a întâmplat aşa şi cu această carte. Prietenii mă întreabă
adesea ce proiect am în lucru. Răspund că scriu despre cum să depăşim teama de moarte. Şi aici conversaţia ia sfârşit. Cu câteva excepţii, nimeni nu pune o altă
întrebare lămuritoare, şi până să-mi dau seama trecem la un nou subiect.
Cred că trebuie să ne confruntăm cu teama de moarte aşa cum ne confruntăm şi cu celelalte temeri. Trebuie să ne contemplăm sfârşitul, să ne familiarizăm cu el, să-l disecăm şi să-l analizăm, să-l înţelegem şi să alungăm viziunile distorsionate despre moarte acumulate în copilărie.
Haideţi să nu concluzionăm că moartea este ceva prea dureros de suportat, că
gândul ne va distruge, că trebuie să negăm efemeritatea de teamă că adevărul ne va goli viaţa de sens. O astfel de negare îşi are preţul ei: ne îngustează viaţa interioară, ne estompează vederea, ne ciunteşte raţionalitatea. În ultimă instanţă
suntem copleşiţi de decepţia de sine.
Anxietatea va însoţi întotdeauna confruntarea noastră cu moartea. Simt asta acum, când scriu aceste cuvinte; este preţul pe care îl plătim pentru conştiinţa de sine. Astfel, am folosit în mod deliberat cuvântul „teroare” în subtitlu (mai degrabă
decât „anxietate”) pentru a comunica faptul că teroarea pură faţă de moarte poate fi micşorată la scara unei anxietăţi cotidiene controlabile. A privi moartea în
faţă, cu asistenţă profesională, nu numai că atenuează groaza, dar face viaţa mai intensă, mai preţioasă, mai plină de savoare. În acest scop, mi-am îndreptat atenţia asupra felului în care aş putea atenua spaima de moarte, precum şi asupra modalităţii prin care să identific şi să folosesc experienţele revelatoare.
Nu vreau ca aceasta să fie o carte sumbră. Dimpotrivă, sper că înţelegând, dar înţelegând cu adevărat condiţia umană – finitudinea noastră, timpul scurt pe care-l avem de petrecut în lumină – vom ajunge nu numai să savurăm bogăţia fiecărui moment şi simpla plăcere de a exista, dar şi să avem mai multă compasiune faţă
de noi înşine şi faţă de toate celelalte fiinţe umane.
Note
Capitolul 1: Rana mortalităţii
„De ce să nu urmăm sfatul”: Jerome Frank îl citează pe Adolph Meyer, comunicare personală, 1979.
„Ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome”: Există un domeniu foarte activ al cercetărilor experimentale ale anxietăţii morţii (multe dintre ele din partea susţinătorilor „Teoriei controlului fricii”), care demonstrează
ubicuitatea fricii de moarte şi marea sa influenţă asupra respectului de sine; asupra unei varietăţi foarte largi de trăsături, credinţe şi comportamente personale; şi asupra rezistenţei viziunii culturale a cuiva şi a standardelor personale. Vezi de exemplu Solomon, S., Greenberg J. şi Pyszczynski, T. „Pride and Prejudice: Fear of Death and Social Behaviour.” Current Directions in Psychological Science, 2000, 9 (6), 200 204; Pyszczynski, T. Solomon, S., Greenberg J. In the Wake of 9/11: The Psychology of Terror. Washington, D.C.: American Psychological Association, 2002.
Capitolul 2: Cum să recunoaştem anxietatea morţii
„Prozatorul existenţialist ceh Milan Kundera sugerează”: citat în Roth, P., Shop Talk: A Writer and His Colleagues and Their Work. Boston Houghton Mifflin, 2001, p. 97.
O lectură atentă a textului: pentru mai multe detalii vezi introducerea mea la recenta ediţie a Freud, S. Şi Breuer, Studies of Hysteria (J. Stracey, ed. Şi trad.) New York: Basic Books, 2000 (publicat în original în 1895.)
