„Mândria are vreo legătură cu asta? am întrebat. Trebuie să fii mândră că ai reuşit să te ridici de acolo.”
„Parţial. Dar nu suficient, păreţi să credeţi dumneavoastră. Nu am timp să mă
gândesc. Mintea îmi este tot timpul ocupată la maximum de cifre şi chestiuni legate de muncă şi câteodată de Hal (prietenul). Şi să rămân în viaţă, cred. Şi să
stau departe de droguri.”
„Faptul că vii aici şi vorbeşti cu mine te ajută să rămâi în viaţă? Să stai departe de droguri?”
„Toată viaţa mea, munca în grup, terapia, toate mă ajută.”
„Nu asta am întrebat, Amelia. Eu te ajut să stai departe de droguri?”
„Am răspuns. Am spus că mă ajutaţi. Totul mă ajută.”
„Faptul că ai aruncat acea propoziţie, «totul mă ajută», vezi cum diluează asta lucrurile? Vezi cum ne răpeşte ceva? Vezi cum ne ţine la distanţă? Mă eviţi. Poţi încearcă să vorbeşti mai mult despre sentimentele tale faţă de mine, cele pe care ţi le-am inspirat până acum în şedinţa aceasta sau în şedinţa trecută sau gândurile despre mine pe care le-ai avut în timpul săptămânii?”
„Nu se poate. Iar începeţi cu asta?”
„Crede-mă, este important, Amelia.”
„Vreţi să-mi spuneţi că toţi pacienţii se gândesc la psihoterapeutul lor?”
„Da, exact. Ştiu din experienţă. În ceea ce mă priveşte, am avut o mulţime de gânduri despre psihoterapeutul meu.”
Amelia se lăsase să alunece în scaun, făcându-se mai mică, aşa cum proceda mereu când aduceam în discuţie relaţia noastră, dar acum s-a îndreptat. Îi captasem întreaga atenţie.
„Terapia dumneavoastră? Când? Ce gânduri aţi avut?”
„M-am dus la un tip foarte de treabă, psiholog, acum vreo cincisprezece ani, Rollo May. Aşteptam cu nerăbdare şedinţele noastre. Îmi plăcea delicateţea lui, faptul că era atent la tot. Îmi plăcea că purta helănci şi un colier indian de turcoaze. Îmi plăcea că îmi spunea că noi doi avem o relaţie specială pentru că
împărtăşeam aceleaşi interese profesionale. Mi-a plăcut faptul că a citit o versiunea nefinisată a uneia dintre cărţile mele şi m-a complimentat pentru ea.”
Tăcere. Amalia a rămas nemişcată, uitându-se pe geam.
„Dar tu? am întrebat-o. E rândul tău.”
„Ei bine, cred că şi mie îmi place delicateţea dumneavoastră.” A început să se foiască şi s-a uitat în altă parte.
„Continuă. Spune mai multe.”
„E stânjenitor.”
„Ştiu. Dar stânjeneala înseamnă că ne spunem ceva important. Cred că
stânjeneala este scopul nostru, ţinta noastră, trebuie să mergem direct la ea. Aşa că hai să plonjăm în mijlocul stânjenelii tale. Încearcă să continui.”
„Păi, mi-a plăcut când m-aţi ajutat să-mi pun haina. Mi-a plăcut şi când aţi chicotit văzându-mă că fixez colţul ridicat al covorului. Doamne, nu înţeleg cum de nu vă deranjează şi pe dumneavoastră. Aţi putea să vă mai aranjaţi puţin biroul. Pe masa de lucru e un dezastru… bun, să rămân la obiect. Îmi amintesc când dentistul mi-a dat o sticlă de Vicodin de cincizeci de mililitri şi cât de mult v-aţi luptat să mă
convingeţi să v-o dau. Adică, dentistul mi-o lasă în braţe şi eu s-o dau mai departe?
Îmi amintesc cum, la sfârşitul şedinţei, nu mi-aţi dat drumul la mână pe când încercam să dau buzna afară din birou. Vă spun un singur lucru. Vă sunt recunoscătoare că n-aţi pus la bătaie terapia, adică să-mi daţi un ultimatum în sensul că aţi fi refuzat să continuaţi terapia, dacă, nu v-aş fi dat sticla de Vicodin.
Alţi psihoterapeuţi aşa ar fi făcut. Şi ştiţi ceva: n-aş mai fi mers la ei. N-aş mai fi venit nici la dumneavoastră."
„Îmi place că spui aceste lucruri, Amelia. Sunt mişcat, sunt emoţionat să le aud.
Cum au fost pentru tine ultimele câteva minute?”
„Pur şi simplu stânjenitoare.”
„De ce?”
„Pentru că acum pot fi luată peste picior.”
„S-a mai întâmplat asta vreodată?”
Amelia mi-a povestit apoi câteva situaţii, petrecute în copilărie şi adolescenţă, în care fusese luată peste picior. Nu mi s-au părut deosebite şi m-am întrebat cu voce tare dacă nu cumva stânjeneala ei venea, de fapt, din zilele întunecate când era dependentă de heroină. N-a fost de acord, ca şi în alte ocazii, şi a insistat că
problemele legate de stânjeneală au precedat cu mult perioada când lua droguri.
Apoi a căzut pe gânduri, s-a întors şi s-a uitat direct la mine şi mi-a spus: „Am o întrebare pentru dumneavoastră.”
Asta mi-a atras atenţia. Nu mai spusese niciodată aşa ceva. N-aveam nicio idee la ce să mă aştept, aşa că fremătam de nerăbdare. Iubesc astfel de momente.
„Nu sunt sigură că o să vreţi să-mi răspundeţi, dar iată întrebarea. Sunteţi pregătit?”
Am dat din cap.
