ceri ajutor ca să te împaci cu moartea fratelui tău?”
James a fost de acord că grija mea faţă de el îl făcuse să conştientizeze şi să
tânjească după ceea ce nu primise nicicând de la tatăl său. Şi era de acord şi cu faptul că se schimbase de când începuse terapia: era mai dispus să-şi discute problemele cu soţia şi cu mama sa.
Dar apoi a adăugat: „Sugerezi o singură modalitate de a analiza visul. Nu spun că nu ai dreptate; nu spun că nu e un mod util de a interpreta. Dar am o explicaţie alternativă, care este mult mai reală pentru mine. Cred că ceea ce numeşti tu un vis nu este chiar un vis. Este o amintire, o dovadă a călătoriei astrale pe care am făcut-o azi noapte la casa tatălui meu şi la mormântul fratelui meu.”
M-am străduit să nu-mi dau ochii peste cap şi să nu-mi iau capul în mâini. Mă
întrebam dacă urma să spună şi că apelarea propriului său mobil era tot o amintire, dar eram sigur că, să-l prind într-o capcană isteaţă sau să dau glas diferenţelor dintre credinţele noastre, ar fi fost contraproductiv. În schimb, disciplinându-mă de-a lungul lunilor de terapie cu el să-mi reprim scepticismul, am încercat să intru în lumea lui şi să-mi imaginez cum ar fi să trăiesc într-o lume cu spirite care zboară prin aer şi călătorii astrale, şi am încercat de asemenea să
explorez delicat originea psihologică şi istoria credinţelor sale.
Mai târziu în acea şedinţă, a adus în discuţie ruşinea sa provocată de faptul că
bea şi inerţia sa şi a spus că va fi îngrozitor de jenat când o să-şi întâlnească bunicii şi fratele în rai.
Câteva minute mai târziu, a spus: „Am văzut că te-ai uitat chiorâş când am pomenit despre întâlnirea cu bunicii mei.”
„Nu mi-am dat seama că mă uit chiorâş, James.”
„Am văzut! Şi cred că te-ai uitat aşa şi mai devreme când am vorbit despre călătoria mea astrală. Spune-mi adevărul, Irv: care a fost reacţia ta la ceea ce am spus mai devreme despre rai?”
Aş fi putut evita întrebarea, cum facem noi, psihoterapeuţii adesea, concentrându-mă asupra procesului care îl determină să o pună, dar am decis că
cea mai bună alegere este să fiu în întregime onest. Fără îndoială că avusese destule semne din care să-şi dea seama de scepticismul meu; să le fi negat ar fi
fost împotriva terapiei pentru că i-aş fi subminat viziunea (corectă) despre realitate.
„James, am să-ţi spun tot ce pot despre ce se întâmplă în mintea mea. Când ai vorbit despre faptul că bunicul şi fratele tău ştiu totul despre viaţa ta actuală, am fost uluit. Eu nu cred în aşa ceva. Dar ceea ce am încercat să fac când vorbeai a fost să pătrund cât pot de mult în experienţa ta, să-mi imaginez cum ar fi să trăiesc într-o lume a spiritelor, o lume în care rudele moarte ştiu totul despre viaţa şi gândurile tale.”
„Nu crezi în viaţa de după moarte?”
„Nu. Dar mai cred şi că nu putem fi niciodată siguri de nimic în legătură cu astfel de lucruri. Îmi închipui că îţi aduce multă alinare, şi sunt pentru tot ceea ce îţi aduce linişte mentală, satisfacţie în viaţă şi te încurajează să duci o viaţă morală.
Dar, personal, nu cred în ideea unei reîntâlniri în rai. Cred că nu e mai mult decât o dorinţă a noastră.”
„Atunci în ce religie crezi?”
„Nu cred în nicio religie şi în niciun Dumnezeu. Am o viziunea în întregime laică
asupra vieţii.”
„Dar cum poţi trăi aşa? Fără un set de reguli prescrise. Cum poate fi viaţa tolerabilă sau cum poate să aibă vreun sens fără nevoia de a-ţi îmbunătăţi situaţia în viaţa de apoi?”
Am început să mă simt inconfortabil faţă de direcţia pe care o lua discuţia şi mă
întrebam dacă era în interesul lui James. Una peste alta, am decis totuşi că cel mai bine era să continui să fiu direct:
„Pe mine mă interesează cu adevărat această viaţă şi cum s-o îmbunătăţesc pentru mine şi pentru ceilalţi. Am să-ţi spun cum pot să găsesc un sens fără religie.
Nu cred că religia este sursa moralităţii şi a sensului în viaţă. Nu cred că există o legătură esenţială – sau, hai să spunem, exclusivă – între religie, sensul vieţii şi moralitate. Cred că am o viaţă împlinită şi virtuoasă. Sunt complet dedicat meseriei de a-i ajuta pe alţii, ca tine, de exemplu, să-şi îmbunătăţească viaţa. Aş
spune că sensul vieţii derivă pentru mine din această lume de aici şi de acum. Cred că sensul vieţii mele vine din faptul că-i ajut pe alţii să găsească sensul vieţii lor.
Cred că preocuparea pentru viaţa de apoi ar putea împiedica participarea completă la viaţa de aici”.
James părea atât de interesat, încât am continuat câteva minute să-i vorbesc despre câteva lecturi recente de-ale mele, din Epicur şi Nietzsche, care subliniau exact acest punct de vedere. Am menţionat şi faptul că Nietzsche l-a admirat mult pe Cristos, dar că era de părere că Pavel şi figurile emblematice ale creştinismului de mai târziu au diluat mesajul real al lui Cristos şi au prezentat viaţa de aici ca fiind complet lipsită de sens. De fapt, am subliniat eu, Nietzsche le era chiar ostil
lui Socrate şi lui Platon pentru dispreţul lor faţă de corp, pentru insistenţa asupra ideii nemuririi sufletului şi pentru faptul că îşi concentrau atenţia numai asupra pregătirii pentru viaţa de apoi. Aceste credinţe, împărtăşite de neoplatonicieni, au pătruns până la urmă în escatologia creştinismului timpuriu.
M-am oprit şi m-am uitat la James aşteptându-mă la un răspuns provocator.
Deodată, spre marea mea surpriză, a început să plângă. I-am dat un şerveţel după
altul, aşteptând ca plânsul să i se potolească.
„Încearcă să vorbeşti în continuare cu mine, James. Ce spun lacrimile?”
„Spun că am aşteptat atât de mult timp această conversaţie… am aşteptat atât să am o conversaţie intelectuală despre lucruri profunde. Totul în jurul meu, toată
cultura noastră – televizorul, jocurile video, pornografia – sunt atât de prosteşti.
Tot ce fac la muncă, trivialitatea contractelor şi proceselor şi medierea divorţurilor
– toate au legătură numai cu banii, sunt nişte prostii, nu înseamnă nimic, nimic nu are niciun sens.”
James a fost, aşadar, influenţat nu de conţinutul discuţiei noastre, ci de procesul ei, adică de faptul că l-am luat în serios. A considerat un cadou faptul că
