„Aţi accepta să fac parte din familia dumneavoastră? Vreau să spun, ştiţi ce vreau să spun. Teoretic.”
Mi-am luat ceva timp să mă gândesc. Voiam să fiu sincer şi autentic. Am privit-o: îşi ţinea capul sus, ochii mari mă priveau fix, fără să mă evite, aşa cum făcea de obicei. Pielea maronie lucioasă de pe fruntea şi obrajii ei arătau de parcă ar fi fost proaspăt spălată. Mi-am examinat sentimentele atent: „Răspunsul meu este da, Amelia. Te consider o persoană curajoasă. Şi o persoană minunată. Admir din tot sufletul felul în care ai reuşit să depăşeşti trecutul şi ceea ce ai făcut cu viaţa ta de atunci încoace. Deci, da, te-aş accepta ca membru al familiei mele."
Ochii Ameliei s-au umplut de lacrimi. A luat un şerveţel şi s-a întors cu spatele ca să se adune. După câteva secunde a spus: „Trebuie să spuneţi asta, desigur.
Este slujba dumneavoastră.”
„Vezi cum mă îndepărtezi, Amelia. Am ajuns prea apropiaţi ca să ne mai simţim confortabil, nu?”
Timpul expirase. Afară ploua cu găleata, iar Amelia s-a îndreptat spre scaunul pe care îşi lăsase haina de ploaie. Am luat-o şi am ajutat-o să o îmbrace. S-a făcut mică şi părea că nu se simte în largul ei.
„Vedeţi? a spus ea. Vedeţi? Exact asta spuneam. Râdeţi de mine.”
„Nici prin cap nu-mi trece, Amelia. E bine c-ai zis-o, totuşi. E bine să exprimi tot ceea ce simţi. Îmi place onestitatea ta.”
Când a ajuns la uşă, s-a întors spre mine spunând: „Vreau o îmbrăţişare.”
Asta era într-adevăr neobişnuit. Mi-a plăcut că a spus-o şi am îmbrăţişat-o, simţindu-i căldura şi constituţia puternică.
În timp ce cobora cele câteva trepte de la ieşirea din biroul meu, i-am spus: „Ai lucrat bine astăzi.”
I-am auzit paşii pe pietrişul aleii şi apoi, fără să se întoarcă, mi-a spus peste umăr: „Şi tu ai făcut treabă bună.”
Printre chestiunile aduse în discuţie în timpul şedinţei noastre a fost şi nostalgia ciudată pe care o simţea faţă de fosta ei viaţă de toxicomană. Explicaţia ei că poate tânjeşte după o viaţă mai simplă readuce în atenţie primele rânduri ale acestei cărţi şi reflecţia lui Heidegger potrivit căreia, atunci când cineva este absorbit de viaţa cotidiană, se îndepărtează de preocupările mai profunde şi de autoexaminarea pătrunzătoare.
Trecerea mea în contextul lui aici-şi-acum a schimbat radical focalizarea şedinţei noastre. Ea a refuzat să-şi exprime sentimentele faţă de mine şi a evitat chiar şi întrebarea: „Faptul că vii aici şi vorbeşti cu mine te ajută să rămâi în viaţă?
Te ajută să stai departe de droguri?” Am decis să risc şi să dezvălui câteva dintre sentimentele pe care le-am avut eu faţă de psihoterapeutul meu, cu mulţi ani în urmă.
Exemplul meu a ajutat-o să-şi asume şi ea nişte riscuri şi să păşească pe un teritoriu nou. A găsit curajul să pună o întrebare şocantă, o întrebare la care se gândea de mult timp: „Aţi accepta să fac parte din familia dumneavoastră?” Şi, bineînţeles, a trebuit să mă gândesc la această întrebare cu cea mai mare seriozitate. O respectam foarte mult, nu numai pentru că se ridicase din iadul dependenţei de heroină, dar şi pentru felul în care trăise de atunci, având o viaţă
morală dedicată ajutării şi sprijinirii celorlalţi. Am răspuns cinstit.
Şi răspunsul meu nu a avut consecinţe negative. Procedasem conform propriilor indicaţii (şi urmărind propriile limite) legate de dezvăluirea personală. O
cunoşteam foarte bine pe Amelia, şi eram absolut convins că dezvăluirea mea nu o va îndepărta, ci, dimpotrivă, o va ajuta să se deschidă.
Aceasta a fost una dintre numeroasele şedinţe dedicate problemelor de intimitate ale Ameliei. A fost o şedinţă memorabilă pe care am luat-o de multe ori ca exemplu. Pe parcursul activităţii noastre ulterioare, Amelia a dezvăluit mai multe despre temerile ei cele mai întunecate. A început să-şi amintească mai multe vise şi detalii ale ororilor din anii când trăia pe stradă. Aceste lucruri i-au intensificat, la început, anxietatea – o anxietate pe care heroina o alunga de obicei
–, dar, în cele din urmă, i-a permis să dărâme toate barierele interioare care o îndepărtaseră de ea însăşi. Când ne apropiam de final, trecuse deja un an fără ca ea să mai aibă coşmaruri şi atacuri de panică nocturne cauzate de anxietatea morţii; iar trei ani mai târziu, am avut plăcerea de a participa la nunta ei.
Dezvăluirea de sine ca exemplu
Sincronizarea temporală şi gradul de dezvăluire de sine din partea psihoterapeutului vin odată cu experienţa. Reţineţi că scopul dezvăluirii de sine este întotdeauna acela de a facilita terapia. A vă dezvălui prea devreme în cursul terapiei comportă riscul de a descuraja sau speria pacientul care are nevoie de mai mult timp pentru a-şi da seama dacă situaţia terapeutică este sigură. Dar dacă este făcută cu atenţie, dezvăluirea de sine a terapeutului poate servi ca un model eficient pentru clienţi. Dezvăluirea de sine a psihoterapeutului determină
dezvăluirea de sine a pacientului. Un exemplu al acestui mod de dezvăluire de sine a psihoterapeutului a apărut într-un număr recent al unei publicaţii de psihoterapie. Autorul articolului descrie o situaţie care a avut loc cu douăzeci de ani în urmă. În cadrul unei şedinţe de terapie de grup la care participa, a observat că cel care conducea grupul (Hugh Mullen, un cunoscut psihoterapeut) nu numai că stătea relaxat în scaun, dar închidea şi ochii. Autorul articolului l-a întrebat pe conducătorul de grup: „Cum de eşti aşa de relaxat astăzi, Hugh?”
„Pentru că stau lângă o femeie”, a răspuns Hugh imediat.
În acel moment, autorul articolului a considerat răspunsul psihoterapeutului de-a dreptul bizar, şi s-a întrebat dacă nu cumva frecventa grupul greşit. Treptat, a aflat că acest conducător de grup care nu se temea să-şi exprime deschis sentimentele şi fanteziile le dădea posibilitatea membrilor grupului său de a se simţi extraordinar de liberi.
Acel singur comentariu exercitase o reală putere de influenţă şi avusese un impact atât de mare asupra carierei ulterioare de psihoterapeut a acelui bărbat, încât acum, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, acesta se simţea încă atât de recunoscător, încât să scrie un articol despre impactul de durată al modelului psihoterapeutului.
Visele: calea regală către aici-şi-acum
Visele sunt nemaipomenit de valoroase, şi este mare păcat că mulţi psihoterapeuţi, mai ales la începutul carierei, le evită. Ce-i drept, psihoterapeuţii tineri primesc rareori instruire în domeniul viselor. De fapt, multe programe de instruire în psihologie clinică, psihiatrie şi consiliere nu menţionează deloc importanţa viselor în terapie. Lăsaţi pe cont propriu, psihoterapeuţii sunt descurajaţi de natura misterioasă a visului, de literatura complexă şi ocultă a simbolismului şi a interpretării viselor, şi de sarcina consumatoare de timp pe care o presupune interpretarea tuturor aspectelor unui vis. În general, numai acei psihoterapeuţi care au beneficiat de o intensă terapie personală pot aprecia la justa valoare importanţa viselor.
Încerc să le fac mai uşoară tinerilor psihoterapeuţi munca în domeniul viselor, îndemnându-i să nu-şi facă griji în privinţa interpretării. Un vis înţeles pe deplin?
Nici să nu vă gândiţi. Nu există aşa ceva. Visul Irmei, descris de Freud în Interpretarea viselor, capodopera sa din 1900, singurul vis pe care Freud şi-a dat toată silinţa să îl interpreteze pe deplin, a fost o sursă de controverse vreme de mai bine de un secol, şi mulţi clinicieni distinşi încă avansează diferite opinii asupra sensului său.
Gândiţi-vă la vise în mod pragmatic, le spun studenţilor. Consideraţi visele pur şi simplu o sursă generoasă de informaţii despre persoane dispărute, locuri şi experienţe din viaţa pacientului. Mai mult, anxietatea morţii pătrunde în multe vise. În vreme ce majoritatea viselor îl ţin adormit pe cel care visează, coşmarurile sunt vise în care anxietatea morţii, în formă pură, evadând din zonele securizate, îl înspăimântă şi îl trezeşte pe cel care visează. Alte vise, aşa cum am arătat în Capitolul 3, vestesc o experienţă revelatoare; visele de acest fel par să transmită
mesaje din zonele profunde ale eului, care sunt în contact cu datele existenţiale.
În general, cele mai productive vise din punctul de vedere al procesului terapeutic sunt coşmarurile, visele recurente sau visele care au un mare impact –
vise lucide care rămân întipărite în memorie. Dacă pacientul îmi împărtăşeşte mai multe vise în timpul unei şedinţe, în general descopăr că cel mai recent şi cel mai puternic oferă cele mai prolifice asocieri. O forţă inconştientă puternică se încordează să codifice mesajele viselor în cele mai ingenioase forme. Nu numai că
visele conţin simboluri obscure şi alte mijloace de codificare, dar ele sunt şi eterice: le uităm şi, chiar dacă le punem pe hârtie, uităm să luăm cu noi notiţele la următoarea şedinţă de terapie.
Visele sunt atât de bogate în reprezentări ale imaginilor din inconştient încât Freud le-a numit via regia – calea regală – către cunoaşterea acestuia. Dar, mai important pentru aceste pagini, visele sunt calea regală şi pentru înţelegerea relaţiei pacient-psihoterapeut. Acord o importanţă deosebită viselor care conţin reprezentări ale terapiei sau cile psihoterapeutului. În general, pe măsură ce terapia progresează, visele care au legătură cu ea devin tot mai obişnuite.
Reţineţi că visele sunt aproape în întregime vizuale, mintea atribuind imagini vizuale conceptelor abstracte. Astfel, terapia este adesea ilustrată vizual printr-o călătorie sau o casă care este reparată sau o expediţie în care cineva descoperă
camere din propria casă, neştiute şi necunoscute până atunci. De exemplu, visul lui Ellen (descris anterior în acest capitol) a ilustrat jena ei sub forma sângelui menstrual îmbibându-i hainele în timp ce se afla în baia mea, iar neîncrederea ei că s-ar fi putut baza pe mine era reprezentată de faptul că am ignorat-o, nu am venit să o ajut, şi am rămas angajat într-o conversaţie cu alţii. Următorul exemplu
clarifică un aspect important pentru psihoterapeuţii care tratează pacienţi suferind de anxietatea morţii: mortalitatea psihoterapeutului.
