„Dar, cu toate acestea, a continuat Mark, există o voce în capul meu care-mi spune că mă crezi un nimeni.”
„Nu, nu te cred. E cazul să-ţi ştergi acest gând din minte. Nu mai avem timp astăzi, dar vreau să-ţi mai spun ceva: această călătorie pe care ai întreprins-o, această experienţă cu Ruth, nu e în întregime negativă. Cred sincer că vei învăţa mult din asta şi te vei îmbogăţi. Parafrazându-l pe Nietzsche, «Ca să devii înţelept trebuie să asculţi câinii sălbatici care latră în pivniţa ta.»”
Acest lucru a lovit la ţintă, Mark şi-a şoptit cuvintele pentru sine însuşi. A părăsit biroul cu lacrimi în ochi.
Alături de aspectele legate de relaţionare, această şedinţă ilustrează multe alte teme existenţiale, pe care le voi discuta pe rând: beatitudinea iubirii, sexul şi moartea, a diseca teama de moarte, actul terapeutic şi cuvântul terapeutic, folosirea lui aici-şi-acum în terapie, maxima lui Terenţiu şi dezvăluirea de sine a psihoterapeutului.
BEATITUDINEA IUBIRII Mecanismul pe care Mark l-a descris la începutul şedinţei – sentimentul de „beatitudine” şi de bucurie nesfârşită provenea din pasiunea sa, împreună cu amintirea unor momente de bucurie similare când stătea în poala mamei în vremurile bune, înainte ca ea să se îmbolnăvească de cancer – este adesea prezent în pasiunile amoroase. Toate celelalte preocupări sunt eliminate din mintea unui îndrăgostit obsedat de obiectul iubirii sale: fiecare cuvânt al ei, fiecare particularitate, chiar şi defectele ei, îi reţin întreaga atenţie.
Aşadar, când Mark se simţea protejat în poala mamei sale, durerea izolării dispărea, pentru că nu mai era un „eu” singuratic. Comentariul meu, «Singuraticul
„eu” se dizolvă în „noi”» a clarificat felul în care obsesia sa îi alinase acea durere.
Nu ştiu dacă această propoziţie este originală sau am citit cu milioane de ani în urmă, dar s-a dovedit eficientă în cazul multor pacienţi vrăjiţi de iubire.
SEXUL ŞI MOARTEA În ceea ce priveşte relaţia dintre sex şi moarte, nu numai că fuziunea iubirii i-a alinat lui Mark anxietatea existenţială, dar un alt îmblânzitor al anxietăţii morţii – puterea sexualităţii – a apărut în scenă. Sexul, forţa vitală, contracarează adesea gândurile despre moarte. Am întâlnit multe situaţii care exemplifică acest mecanism: un pacient cu tromboză coronară era atât de excitat, încât a încercat să pipăie o asistentă chiar în ambulanţa care îl ducea la Secţia de Urgenţe; sau o văduvă care s-a trezit copleşită de dorinţe sexuale în timp ce conducea maşina pentru a participa la înmormântarea soţului ei; sau văduvul bătrân, terorizat de ideea morţii, care a devenit atât de obsedat de sexualitate, încât a avut atât de multe legături în centrul pentru pensionari în care trăia şi a dat naştere atâtor ostilităţi, încât conducerea a hotărât că are nevoie de asistenţă
psihiatrică. Sau, o altă femeie în vârstă, care i-a supravieţuit surorii sale, moartă în urma unui accident cerebral, a avut atâtea orgasme multiple folosind un vibrator, încât se temea că va avea şi ea un atac cerebral. Fiindu-i teamă că fiicele ei vor descoperi vibratorul lângă cadavrul său, a renunţat la el.
DISECÂND TEAMA de MOARTE Pentru a analiza teama de moarte a lui Mark, l-am rugat – aşa cum am procedat şi cu alţi pacienţi în ocazii precedente – să-mi spună ce anume legat de moarte îl înspăimânta în mod particular. Răspunsul lui Mark a fost diferit de al celorlalţi care au spus: „Toate lucrurile pe care nu am
apucat să le fac” sau „Vreau să văd sfârşitul poveştilor”, „Eu nu voi mai fi.” În schimb, el era neliniştit în legătură cu felul în care se va descurca fiica sa fără el.
Am abordat problema fricii sale, ajutându-l să vadă iraţionalitatea ei şi faptul că-şi proiecta propriile îngrijorări asupra fiicei lui (care beneficiase de prezenţa constantă şi iubitoare atât a mamei, cât şi a tatălui). Am susţinut puternic soluţia de a-i face fiicei sale un cadou: un model al cuiva care înfruntă moartea cu demnitate. (În Capitolul 5, discut despre un grup de pacienţi în stadiu terminal care au descoperit o soluţie asemănătoare).
ACTUL TERAPEUTIC ŞI CUVÂNTUL TERAPEUTIC Am început şedinţa anunţându-l pe Mark că l-am recomandat unui pacient care avea nevoie de terapie de grup.
Aproape toţi profesorii care predau psihoterapie critică stabilirea unei relaţii duale de acest fel, adică orice tip de relaţie secundară cu un pacient aflat în terapie. Să-l recomand pe Mark unui pacient comporta potenţiale riscuri: de exemplu, dorinţa sa de a mă mulţumi pe mine ar fi putut să-l împiedice să fie implicat complet în relaţia cu pacientul; acest lucru ar fi putut avea ca rezultat implicarea a trei persoane în această relaţie: Mark, pacientul şi fantoma mea plutind deasupra lor şi influenţându-i cuvintele şi sentimentele lui Mark.
Relaţiile duale nu sunt, într-adevăr, cele mai utile procesului terapeutic, dar în acest caz am considerat că riscul este scăzut, iar potenţialul rezultat, mult mai bun.
Înainte ca Mark să-mi devină pacient, am supervizat activitatea sa în domeniul terapiei de grup şi îl consideram un bun specialist. Mai mult, obţinuse rezultate excelente şi cu alţi pacienţi recomandaţi cu câţiva ani înainte de a începe terapia cu mine.
Când, la sfârşitul şedinţei, a dat glas tendinţei de a se subaprecia şi a continuat să creadă că şi eu aveam o părere proastă despre el, am avut un răspuns extrem de convingător: i-am amintit că tocmai îl recomandasem unui pacient. Această
acţiune a fost infinit mai puternică decât toate asigurările pe care le-aş fi putut rosti. Actul terapeutic este, de departe, mult mai eficient decât cuvântul terapeutic.
FOLOSIREA CONTEXTULUI AICI-ŞI-ACUM ÎN TERAPIE Observaţi cele două
momente ale terapiei când am trecut la contextul aici-şi-acum. Mark a început şedinţa povestind cum, „ca de obicei”, în drum spre biroul meu, alunecase într-o reverie încântătoare despre pacienta sa, Ruth. Acel comentariu avea, în mod evident, implicaţii referitoare la relaţia dintre noi. L-am notat în gând şi, mai târziu în timpul consultaţiei, am întrebat de ce, în drum spre mine, obişnuia să aibă
obsesii legate de Ruth.
Ulterior, Mark mi-a pus mai multe întrebări despre anxietatea mea legată de moarte şi despre copiii mei, şi am răspuns fiecărei întrebări, dar asigurându-mă în
acelaşi timp că fac următorul pas în explorarea sentimentelor pe care le avea în legătură cu faptul că îmi punea întrebări şi eu îi răspundeam. Terapia este întotdeauna o succesiune în care alternează interacţiunea şi reflecţia asupra acelei interacţiuni. (Voi dezvolta această idee mai târziu în acest capitol când voi discuta despre aici-şi-acum). În cele din urmă, şedinţa cu Mark ilustrează sinergia dintre idei şi relaţie: ambii factori au conlucrat în această consultaţie, aşa cum se întâmplă în majoritatea şedinţelor.
MAXIMA LUI TERENŢIU ŞI DEZVĂLUIREA DE SINE A TERAPEUTULUI Terenţiu, un dramaturg roman din secolul al II-lea, formulează un aforism de o importanţă
vitală în activitatea psihoterapeutului: Sunt om, şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin.
Astfel, când la sfârşitul şedinţei Mark şi-a adunat curajul să pună o întrebare de la care se abţinea de mult timp – „Cum mă judeci ca terapeut după tot episodul cu Ruth?” – am ales să-i răspund că empatizam cu el pentru că şi mie mi se întâmplase uneori să mă simt atras sexual de pacienţi. Am adăugat că este cazul tuturor psihoterapeuţilor pe care îi cunosc.
Mark pusese o întrebare incomodă, dar, când m-am aflat în faţa ei, am urmat maxima lui Terenţiu şi m-am gândit la experienţe proprii asemănătoare şi apoi i-am împărtăşit aceste lucruri lui Mark. Indiferent cât de brutală, crudă, nepermisă
sau străină ar fi experienţa unui pacient, cu siguranţă puteţi localiza o anumită
afinitate cu ea dacă sunteţi dispuşi să vă exploraţi propriile zone întunecate.
Psihoterapeuţii începători ar face bine să folosească axioma lui Terenţiu ca pe o mantră, pentru că îi va ajuta să empatizeze cu pacienţii descoperind în ei înşişi experienţe similare. Acest aforism este eficient mai ales în activitatea cu pacienţii care suferă de anxietatea morţii. Dacă doriţi să fiţi cu adevărat implicaţi în lucrul cu aceşti pacienţi, trebuie să vă deschideţi către propria dumneavoastră anxietate în faţa morţii. Nu vreau să vă mint: nu este un lucru uşor, şi nu există niciun program de instruire care să pregătească psihoterapeutul pentru acest fel de muncă.
CONCLUZII În următorii zece ani m-am întâlnit de două ori cu Mark pentru terapie pe termen scurt din cauza unor recurenţe ale anxietăţii morţii, o dată când i-a murit un prieten apropiat şi o dată când el însuşi a avut nevoie de operaţie pentru o tumoră benignă. De fiecare dată a răspuns pozitiv în urma a numai câteva şedinţe. În cele din urmă s-a simţit suficient de puternic să consilieze el însuşi câţiva pacienţi care sufereau de anxietatea morţii ca urmare a chimioterapiei.
Sincronizarea şi experienţa revelatoare: Patrick
Până acum, din raţiuni pedagogice, am abordat separat ideile şi relaţia, dar este timpul ca ele să fie discutate împreună. Pentru început, o axiomă esenţială: ideile
sunt eficiente numai când alianţa terapeutică este solidă. Munca mea cu Patrick, un aviator, ilustrează o eroare de sincronizare: am încercat să introduc idei în absenţa unei alianţe terapeutice solide.
Deşi călătoriile sale internaţionale făceau dificile programările, i-am oferit lui Patrick, un pilot de avion în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, consultaţii ocazionale, timp de doi ani. Când a fost selectat pentru o misiune specială la birourile companiei, am hotărât să profităm de timpul pe care avea să-l petreacă la sol şi să ne vedem săptămânal. Ca majoritatea piloţilor, Patrick fusese traumatizat de haosul recent din industria aeriană. Compania îi înjumătăţise salariul, îi retrăsese pensia la care contribuise timp de treizeci de ani şi îl obligase să zboare atât de mult, încât diferenţele de fus orar şi tulburările de ritm circadian duseseră
în cazul său la o insomnie severă, o tulburare exacerbată şi de un tinitus persistent şi incurabil cauzat de natura meseriei. Compania nu numai că refuzase să-şi asume responsabilitatea pentru vreuna dintre problemele sale, dar, după cum susţinea Patrick, încerca să-şi forţeze piloţii să zboare şi mai mult.
De ce venise la terapie? Cu toate că lui Patrick îi plăcea în continuare să zboare, ştia că problemele lui de sănătate solicitau o schimbare de carieră. Mai mult, era nemulţumit de relaţia lipsită de vitalitate cu prietena sa, Marie, cu care şi locuia, relaţie în care se complăcea de trei ani. Voia fie să îmbunătăţească relaţia, fie să o termine şi să se mute.
Terapia decurgea greoi. Am luptat să creez o alianţă terapeutică solidă, dar Patrick era căpitan de zbor, obişnuit să-şi conducă propriul spectacol iar datorită
educaţiei militare era extrem de precaut în ceea ce priveşte dezvăluirea propriilor slăbiciuni. Mai mult, avea şi motive să fie precaut, pentru că orice raport legat de o tulburare mentală ar fi putut să-l ţină la sol sau l-ar fi costat certificatul de pilot având drept consecinţă pierderea slujbei. Având în vedere toate aceste obstacole, Patrick a păstrat distanţa în timpul şedinţelor. Nu puteam ajunge la el. Ştiam că nu aştepta niciodată cu plăcere să ne întâlnim şi că nu se gândea la terapie în perioada dintre consultaţii.
