Pentru mulţi cunoscători de filosofie, termenul existenţial evocă un colaj de sensuri: existenţialismul creştin al lui Kierkegaard, cu accent pe libertate şi posibilitatea alegerii, determinismul iconoclast al lui Nietzsche, interesul lui Heidegger pentru temporalitate şi autenticitate, absurdul în viziunea lui Camus, accentul pus de Jean-Paul Sartre pe necesitatea predării în faţa gratuităţii absolute.
În orice caz, în activitatea clinică folosesc cuvântul „existenţial” în sensul cel mai direct: care se referă la existenţă. Deşi gânditorii existenţiali propun perspective diferite, au în comun o premisă: noi, oamenii, suntem singurele creaturi pentru care propria existenţă este o problemă. Deci existenţa este pentru mine conceptul-cheie. Aş putea, la fel de bine, să folosesc termeni precum „terapia existenţei” sau „terapie centrată pe existenţă”. Am ales termenul mai clar de
„psihoterapie existenţială” numai pentru că aceştia mi se par greoi.
Abordarea existenţială este una dintre multiplele abordări posibile în psihoterapie, toate cu aceeaşi justificare de a exista: gestionarea disperării umane.
Punctul de vedere al terapiei existenţiale afirmă că ceea ce ne disperă provine nu numai din substratul nostru genetic, biologic (un model psihofarmacologic), sau din lupta noastră de reprimare a instinctelor (o abordare freudiană), nu numai din
interiorizarea comportamentului distorsionat, lipsit de afecţiune sau nevrotic al adulţilor importanţi din viaţa noastră, (poziţia teoriei relaţionării obiectelor), nu numai din forme dezordonate de gândire (terapia cognitiv-comportamentală), nu numai din cioburile de amintiri traumatice sau din crize existenţiale curente legate de cariera cuiva şi relaţiile cu persoanele importante din viaţa acestei persoane, dar şi – dar şi – din confruntarea cu existenţa noastră.
Principiul de bază al terapiei existenţiale susţine deci că, alături de alte surse de disperare, suferim şi din cauza confruntării inevitabile cu ceea ce presupune condiţia umană: „datul” existenţei.
Care este, exact, acest „dat”?
Răspunsul se află în fiecare dintre noi şi este uşor de accesat. Luaţi-vă puţin timp şi meditaţi asupra propriei existenţe. Eliminaţi diversiunile, puneţi între paranteze toate teoriile şi credinţele şi reflectaţi la „situaţia” dumneavoastră în lume. Cu timpul, veţi ajunge inevitabil la structurile adânci ale existenţei sau, folosind termenul teologului Paul Tillich, la preocupările ultime. Din punctul meu de vedere, patru preocupări ultime sunt pertinente pentru practica terapeutică: moartea, izolarea, sensul vieţii şi libertatea. Aceste patru preocupări ultime reprezintă baza cursului meu din 1980, Psihoterapia existenţială, în care am abordat, detaliat, fenomenologia şi implicaţiile terapeutice ale fiecăreia dintre aceste preocupări.
Cu toate că în activitatea clinică zilnică cele patru se împletesc, teama de moarte este cea mai proeminentă şi chinuitoare preocupare ultimă. Pe parcursul terapiei, însă, preocupări legate de sensul vieţii, izolare şi libertate, ies, de asemenea, la suprafaţă. Psihoterapeuţi cu perspective diferite, dar orientaţi spre terapia existenţială relatează o ierarhie diferită: Carl Jung şi Viktor Frankl, de exemplu, atrag atenţia asupra unui număr mare de pacienţi care au venit la terapie pentru că au pierdut sentimentul că înţeleg sensul vieţii.
Viziunea existenţială asupra lumii, pe care îmi bazez activitatea clinică, îmbrăţişează raţionalitatea, evită credinţele supranaturale şi afirmă că viaţa, în general, şi viaţa umană, în particular, a apărut în urma unor evenimente întâmplătoare; că, deşi tânjim să ne continuăm existenţa, suntem creaturi finite; că suntem aruncaţi singuri în vârtejul existenţei, fără un plan de viaţă predestinat şi fără un destin; că fiecare dintre noi trebuie să decidă prin ce modalitate poate avea o viaţă cât mai împlinită, fericită, etică şi mai plină de sens posibil.
Există terapie existenţială? Deşi vorbesc în repetate rânduri şi cu familiaritate despre psihoterapia existenţială (şi am scris un curs extensiv cu acest titlu), nu am considerat-o niciodată o şcoală ideologică de sine stătătoare. Mai degrabă, cred şi sper că un psihoterapeut bine instruit, care are cunoştinţe şi abilităţi obţinute din
mai multe perspective terapeutice, ar trebui să fie instruit şi în sensul unei receptivităţi faţă de aspectele existenţiale.
Deşi intenţia mea în acest capitol este să intensific receptivitatea psihoterapeuţilor faţă de problemele existenţiale şi să încurajez disponibilitatea lor de a le aborda, cred că această sensibilitate este rareori suficientă pentru un rezultat pozitiv de ansamblu: aproape fiecare tratament terapeutic solicită abilităţi obţinute şi din alte perspective terapeutice.
A distinge între conţinut şi proces
Uneori, când ţin un curs despre necesitatea analizării condiţiei umane în psihoterapie, un terapeut student mi-ar putea răspunde (şi aşa ar trebui): „Aceste idei despre locul nostru în raport cu existenţa au o doză de adevăr, dar par atât de vagi, de lipsite de substanţă. Ce ar trebui să facă, mai exact, un psihoterapeut care practică terapia existenţială într-o oră de terapie?” Sau altul ar putea întreba:
„Dacă aş fi o muscă pe perete în biroul dumneavoastră, ce aş vedea întâmplându-se în timpul şedinţelor de terapie?”
Răspund în primul rând prin a oferi înainte de toate un indiciu despre cum să
observe şi să înţeleagă şedinţele de psihoterapie, un indiciu pe care toţi psihoterapeuţii îl învaţă devreme în educaţia lor şi care se va dovedi folositor şi după zeci de ani de practică. Acest indiciu este dezamăgitor de simplu: să distingeţi între conţinut şi proces. (În acest context folosesc termenul „proces” referindu-mă
la natura relaţiei terapeutice).
Înţelesul cuvântului conţinut este evident: se referă pur şi simplu la subiectele şi aspectele luate în discuţie. Vor fi momente când eu şi pacientul vom discuta multe dintre ideile exprimate în această carte, dar apoi, timp de săptămâni întregi, nu va fi niciun conţinut existenţial deoarece pacientul va prefera să discute alte lucruri care îl preocupă, legate de relaţii, dragoste, sex, opţiuni de carieră, probleme parentale sau bani.
Cu alte cuvinte, conţinutul existenţial poate fi o prioritate pentru unii clienţi (dar nu pentru toţi) în anumite (dar nu în toate) etapele terapiei. Aşa şi trebuie să
fie. Un psihoterapeut eficient nu trebuie să forţeze niciodată o anumită zonă de conţinut: terapia nu trebuie să fie condusă de teorie, ci de relaţia cu pacientul.
Examinarea unei şedinţe din perspectiva „relaţiei” (numită adesea, în literatura de specialitate, „proces”) şi nu a „conţinutului”, este o chestiune cu totul diferită.
Un psihoterapeut sensibil la subiecte existenţiale va relaţiona diferit cu pacientul, spre deosebire de unul care nu are o astfel de sensibilitate, iar această diferenţă
este evidentă la fiecare şedinţă.
Am spus multe despre conţinutul existenţial până în acest punct din lucrarea de faţă; cele mai multe situaţii pe care le-am descris au subliniat puterea
transformatoare a ideilor (de exemplu, principiile lui Epicur, transmiterea prin reverberaţie, necesitatea împlinirii de sine). Dar, în general, ideile nu sunt suficiente: sinergia ideilor şi a relaţiilor este cea care creează puterea terapeutică.
În acest capitol, voi oferi câteva sugestii care să vă ajute pe dumneavoastră, ca psihoterapeut, să îmbogăţiţi semnificaţiile şi să creşteţi eficienţa relaţiei terapeutice, fapt care va duce la îmbunătăţirea abilităţii dumneavoastră de a ajuta pacienţii să se confrunte cu teroarea morţii şi să o depăşească.
Ideea că textura relaţiei este crucială pentru transformarea terapeutică nu este nouă. Timp de un secol, clinicienii şi profesorii din domeniul psihoterapiei, au avansat în înţelegerea faptului că nu teoria şi ideile, ci relaţia este aceea care vindecă. Analiştii timpurii ştiau că este esenţial să pună bazele unei alianţe terapeutice solide, în consecinţă, cercetau cu mare atenţie interacţiunea dintre psihoterapeut şi pacient.
Dacă acceptăm premisa (şi impresionantele rezultate ale cercetării pe această
temă) că relaţia terapeutică este esenţială în psihoterapie, următoarea întrebare evidentă este: Ce tip de relaţie este cel mai eficient? Acum şaizeci de ani, Carl Rogers, un pionier în cercetarea psihoterapeutică, a demonstrat că rezultatele pozitive în terapie sunt asociate cu o triadă de comportamente ale psihoterapeuţilor: sinceritatea, empatia, evaluarea pozitivă necondiţionată.
Aceste caracteristici ale comportamentului psihoterapeuţilor sunt importante în toate formele de terapie şi le susţin cu tărie. Totuşi cred că, în ceea ce priveşte anxietatea morţii sau alt subiect existenţial, sinceritatea devine un concept cu bătaie lungă, având ca rezultat schimbări în ceea ce priveşte natura relaţiei terapeutice.
Puterea relaţionării în depăşirea anxietăţii morţii
Când îmi fixez privirea asupra aspectelor existenţiale, nu văd o graniţa clară
între pacienţii mei, suferinzi, şi mine, vindecătorul. Prescrierea rolurilor şi diagnosticul caracterologic mai degrabă împiedică decât ajută terapia. Deoarece cred că antidotul multor angoase este simpla relaţionare, încerc să petrec ora cu pacientul fără a ridica bariere artificiale şi inutile. În ceea ce priveşte procesul terapiei sunt un expert, dar nu un ghid infailibil pentru pacientul meu. Am mai întreprins această călătorie cu ocazia explorării propriei persoane şi ca ghid pentru alţii.
În activitatea cu pacienţii, mă lupt pentru relaţionare mai mult decât pentru orice altceva. În acest scop, sunt hotărât să acţionez în virtutea bunei-credinţe: nu folosesc uniforme sau costume, nu fac paradă de diplome, de titluri profesionale şi premii; nu fac paradă de cunoştinţe pe care nu le posed, nu neg că şi pe mine mă
frământă dilemele existenţiale, nu refuz să răspund la întrebări, nu mă ascund în spatele rolului meu şi, în sfârşit, nu-mi ascund propriile vulnerabilităţi omeneşti.
Câini sălbatici lătrând în pivniţă: Mark
Voi începe prin a descrie o şedinţă de terapie care ilustrează câteva aspecte legate de influenţa pe care o are o coloratură existenţială asupra relaţiei terapeutice, punând accentul pe aici-şi-acum şi pe deschiderea mai mare din partea terapeutului. Această şedinţă a avut loc în al doilea an al terapiei cu Mark, un psihoterapeut de patruzeci de ani care a venit la terapie din cauza persistenţei anxietăţii morţii şi a durerii cauzate de moartea surorii sale (cazul lui Mark este descris pe scurt în Capitolul 3.)
