Moartea şi mentorii mei
Acum aproape treizeci de ani am început să scriu un text despre psihoterapia existenţială. În pregătirea acestei sarcini am lucrat timp de mai mulţi ani cu pacienţi care se apropiau de moarte din cauza unor boli incurabile. Mulţi dintre ei au devenit înţelepţi datorită acestei suferinţe, mi-au fost profesori şi au exercitat o influenţă covârşitoare asupra muncii şi vieţii mele.
Dar în afară de aceşti oameni, trei persoane mi-au fost mentori extraordinari: Jerome Frank, John Whitehorn şi Rollo May. Cu fiecare dintre aceşti oameni am avut o întâlnire memorabilă în apropierea morţii lor.
Jerome Frank
Jerome Frank a fost unul dintre profesorii mei la John Hopkins, un pionier în cadrul terapiei de grup şi ghidul meu în această metodă de terapie. Şi, mai mult, a rămas pentru mine un model în ceea ce priveşte integritatea personală şi intelectuală. După ce am terminat perioada de studii am păstrat o legătură strânsă
cu el şi l-am vizitat regulat la azilul din Baltimore unde îşi petrecea ultimele zile.
Jerry, în vârstă de peste nouăzeci de ani, suferea de demenţă progresivă şi la ultima mea vizită, cu câteva luni înainte de decesul său, survenit la nouăzeci şi cinci de ani, nu m-a mai recunoscut. Am stat cu el şi i-am vorbit multă vreme, evocând amintiri despre el şi despre toţi ceilalţi colegi cu care colaborase. Încetul cu încetul, a început să-şi amintească cine eram şi, legănându-şi trist capul, şi-a cerut scuze pentru pierderea sa de memorie.
„Îmi pare foarte rău Irv, dar nu pot controla acest lucru. În fiecare dimineaţă
întreaga mea memorie este ştearsă, bucată cu bucată.” Mi-a exemplificat acest lucru trecându-şi palma peste frunte de parcă ar fi şters o tablă.
„Cred că este îngrozitor pentru tine, Jerry, am răspuns, îmi aduc aminte cum te mândreai cu extraordinara ta memorie.”
„Ştii, nu e chiar atât de rău”, mi-a răspuns. „Mă trezesc dimineaţa, iau micul dejun aici în pavilion, împreună cu toţi ceilalţi pacienţi şi cu personalul, care în fiecare dimineaţă mi se par nişte străini, dar care îmi devin familiari pe parcursul zilei. Mă uit la televizor şi apoi rog pe careva să-mi împingă scaunul cu rotile la fereastră să mă uit pe geam. Mă bucur de tot ceea ce văd. Multe dintre lucruri le văd parcă pentru prima oară. Mă bucur să stau şi să mă uit. Nu-i chiar atât de rău.”
Asta a fost ultima mea imagine cu Jerry Frank: aşezat într-un scaun cu rotile, cu gâtul aplecat aşa de mult, încât trebuia să se chinuiască pentru a mă putea privi.
Suferea de pe urma efectelor devastatoare ale demenţei, dar încă încerca să mă
înveţe că atunci când cineva pierde totul, îi rămâne totuşi plăcerea de a exista.
Preţuiesc acest dar, un act final de generozitate din partea unui mentor extraordinar.
John Whitehom
John Whitehorn, o figură proeminentă a psihiatriei şi timp de trei decenii preşedintele Departamentului de Psihiatrie de la Universitatea John Hopkins, a jucat un rol important în formarea mea. Un bărbat ciudat, politicos, al cărui cap lucitor era împodobit de o creastă de păr grizonat, care purta o pereche de ochelari cu ramă aurită şi nu avea nici cea mai mică urmă de rid pe faţă şi nicio cută pe costumul maro pe care îl purta în fiecare zi a anului. (Noi studenţii am presupus că avea măcar două sau chiar trei costume identice.) La cursurile domnului Whitehorn, acesta nu făcea nici cel mai mic gest: numai buzele i se mişcau. În rest rămânea perfect nemişcat: mâinile, obrajii şi sprâncenele, toate erau fixe. Niciodată nu am auzit pe nimeni, nici măcar pe colegii săi, adresându-i-se cu prenumele. Toţi studenţii erau îngroziţi să meargă la petrecerile sale anuale, unde el servea câte un păhărel de sherry şi nicio bucăţică
de mâncare.
În timpul celui de-al treilea an de rezidenţiat în psihiatrie, cinci rezidenţi din anii superiori şi cu mine am petrecut o după-amiază de joi făcând vizite alături de Dr.
Whitehorn. Înainte de asta luasem masa de prânz împreună, în biroul său placat cu lambriuri din lemn de stejar. A fost o masă simplă, dar servită cu acea eleganţă
sudică: faţă de masă din pânză de in, tăviţe din argint sclipitor şi porţelanuri. În timpul mesei, conversaţia a fost lungă şi lejeră. Cu toţii aveam de răspuns la telefoane şi pacienţi care necesitau îngrijire, dar nu puteam să-l grăbim pe Dr.
Whitehorn. Chiar şi eu, care eram cel mai frenetic din grup, a trebuit să mă calmez şi să aştept cuminte.
În răstimpul acesta de două ore, aveam ocazia să-l întrebăm orice. Îmi aduc aminte că l-am întrebat despre geneza paranoiei, despre responsabilitatea medicului în faţa actului de sinucidere, despre incompatibilitatea dintre schimbarea terapeutică şi determinism. Cu toate că răspundea întotdeauna complet la fiecare astfel de întrebare, se vedea că prefera alte subiecte, de exemplu strategia generalilor lui Alexandru cel Mare, precizia arcaşilor persani, marile greşeli din timpul bătăliei de la Gettysburg şi, mai ales, tabela elementelor pe care o îmbunătăţise (studiase înainte chimia).
După prânz am stat în cerc observând cum Dr. Whitehorn le punea întrebări celor patru sau cinci pacienţi ai săi. Nu puteam să prevedem durata nici unuia dintre interviuri. Unele durau cincisprezece minute, altele două sau trei ore. Avea un ritm lejer. Dispunea de tot timpul din lume. Nimic nu-l interesa mai mult decât ocupaţia şi pasiunile pacientului său. Într-o săptămână îl putea provoca pe un profesor de istorie să dezbată pe larg distrugerea Armadei Spaniole, iar săptămâna viitoare putea încuraja un plantator din America de Sud să discute timp de o oră
despre arborii de cafea, de parcă unicul său scop în viaţă era să înţeleagă relaţia dintre altitudine şi calitatea boabelor de cafea. Trecea aşa de subtil spre problemele personale, încât eram întotdeauna surprins atunci când un pacient suspicios, suferind de paranoia, începea brusc să discute deschis despre sine şi despre lumea sa psihotică.
Prin modul în care le permitea pacienţilor să-l înveţe, Dr. Whitehorn relaţiona mai degrabă cu persoana, şi nu cu patologia pacientului respectiv. Această
strategie a sa reuşea întotdeauna să crească stima de sine a pacientului, dar şi dorinţa de a se deschide.
Un terapeut „şmecher” am putea spune. Dar nu era deloc aşa. Nu exista nici urmă de duplicitate: Dr. Whitehorn dorea cu adevărat să înveţe. El colecţiona informaţii şi acumulase astfel de-a lungul anilor un tezaur fabulos de curiozităţi.
„Câştigaţi şi tu şi pacientul, obişnuia să spună, dacă îl laşi să te înveţe destule despre viaţa lui şi despre lucrurile care îl interesează. Nu numai că o să-l înţelegi, dar într-un final vei afla tot ce e de ştiut despre boala lui.”
Influenţa sa asupra educaţiei mele a fost covârşitoare, şi de asemenea asupra vieţii mele. După mulţi ani am aflat că scrisoarea sa de recomandare, plină de laude, mi-a facilitat numirea la Universitatea Stanford. După ce mi-am început cariera la Stanford nu am mai păstrat legătura cu el timp de mai mulţi ani, cu excepţia câtorva şedinţe cu unul dintre verii săi, pe care îl trimisese la mine pentru tratament.
Şi apoi, într-o bună dimineaţă, am fost uimit de telefonul primit de la fiica sa (pe care nu o întâlnisem niciodată) care îmi comunica că tatăl ei suferise un accident vascular cerebral sever, era pe moarte şi ceruse în mod insistent să îl vizitez. Am zburat imediat din California la Baltimore, preocupat încontinuu de întrebarea:
„De ce eu? şi m-am dus direct la spital.
Era paralizat pe o parte şi suferea de afazie, ceea ce îi diminua în mod considerabil capacitatea de a comunica.
Era foarte şocantă această imagine a uneia dintre cele mai bine articulate persoane pe care o cunoscusem vreodată, căreia acum îi curgea saliva din gură şi care se lupta pentru a-şi găsi cuvintele. Într-un final, a reuşit să îngaime; „Mi-e…
mi-e… mi-e frică, foarte frică.” Şi eu eram speriat de această privelişte a unei statui căzute în ruină.
Dar de ce dorise să mă vadă pe mine? Crescuse două generaţii de psihiatri, din care mare parte ajunseseră în poziţii proeminente în cadrul unor universităţi importante. De ce mă alesese pe mine, fiul agitat şi nesigur de sine, al unui băcan imigrant? Ce-aş fi putut face eu pentru el?
Într-un final nu am făcut mare lucru. M-am comportat ca orice al vizitator emoţionat, căutând disperat câteva cuvinte de alinare până când a adormit după
vreo douăzeci şi cinci de minute. Am aflat mai târziu că a decedat la două zile după
vizita mea.
Întrebarea „De ce eu?” m-a preocupat ani de zile. Poate că îl înlocuiam într-un fel pe fiul pe care ştiam că-l pierduse în îngrozitoare bătălie de la Bulge, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
