plagiasem pe mine însumi!
Pe când scriam acest capitol şi mă gândeam la mama, am avut alt vis tulburător.
Un prieten mă vizitează acasă şi eu îi prezint grădina şi îl conduc în biroul meu.
Observ imediat că lipseşte computerul, probabil a fost furat. Dar mai mult de atât,tot biroul meu, care de obicei era atât de încărcat, este complet gol.
Era un coşmar şi m-am trezit cuprins de panică. Îmi tot repetam, „Calm, rămâi calm. De ce te temi?” Ştiam, chiar şi în timpul visului, că spaima mea nu avea sens: era vorba totuşi numai de un computer furat şi aveam datele stocate şi în altă
parte, la loc sigur.
Dimineaţa următoare, în timp ce îmi puneam întrebări despre spaima pe care o resimţisem în timpul visului, m-a sunat sora mea, căreia îi trimisesem o primă
variantă a acestei relatări biografice. A fost tulburată de amintirile mele şi mi-a descris câteva din propriile ei amintiri, inclusiv una de care uitasem. Mama fusese internată în spital pentru o operaţie la şold, iar sora mea şi cu mine ne-am dus la apartamentul ei, să-i rezolvăm nişte probleme legate de acte, când am fost sunaţi
de la spital să ne întoarcem cât mai repede posibil. Am alergat într-acolo şi ne-am năpustit în camera ei unde am găsit patul de spital gol: mama decedase şi corpul ei fusese scos de acolo. Şi în acelaşi timp dispăruseră toate urmele existenţei sale.
În timp ce o ascultam pe sora mea, am priceput sensul visului meu. Sursa terorii din vis era următoarea: nu era vorba despre computerul care dispăruse; ci faptul că biroul meu fusese curăţat complet, la fel ca patul în care zăcuse mama. Visul era o anticipare a propriei morţi.
Întâlniri personale cu moartea
Pe la paisprezece ani, am trecut printr-o întâlnire apropiată cu moartea.
Jucasem şah în cadrul unui turneu organizat la vechiul hotel Gordon de pe Strada 17 din Washington, D.C. şi aşteptam pe marginea străzii sosirea autobuzului către casă. În timp ce îmi studiam notiţele din timpul meciului de şah o pagină mi-a alunecat din mână şi a căzut pe stradă şi în mod instinctiv m-am aplecat s-o ridic.
Un străin m-a tras înapoi, în timp ce un taxi a trecut prin faţa mea în mare viteză, la numai câţiva centimetri de capul meu. Am fost profund afectat de această
întâmplare şi mi-am repetat de multe ori în cap această scenă. Chiar şi acum când o rememorez, inima îmi bate mai tare.
Acum câţiva ani sufeream de o durere severă la şold şi am fost consultat de un chirurg ortoped, care mi-a recomandat nişte radiografii. În timp ce le examinam împreună, el s-a dovedit destul de insensibil şi chiar stupid atunci când mi-a atras atenţia asupra unei pete mici ce apărea pe radiografie şi a comentat în acea manieră la obiect, ca între doctori, că ar putea fi o metastază, cu alte cuvinte o condamnare la moarte. A decis efectuarea unui examen RMN, care însă nu putea fi realizat în următoarele trei zile pentru că era deja vineri. Au urmat trei zile agonizante, în timpul cărora certitudinea morţii mi-a fost mereu prezentă în minte.
Dintre toate modalităţile pe care le-am încercat pentru a găsi uşurare, cel mai eficient mod s-a dovedit a fi – destul de ciudat – citirea romanului pe care tocmai îl terminasem de scris.
Julius, eroul romanului Soluţia Schopenhauer, este un psihiatru în vârstă
diagnosticat cu melanom malign fatal. Am scris multe pagini în care am arătat lupta sa pentru a-şi accepta moartea şi a-şi trăi timpul rămas într-un fel care să îi ofere sens. Nu a găsit nicio soluţie până când nu a deschis opera lui Nietzsche Aşa grăit-a Zarathustra şi a luat în considerare experimentul mental al eternei reîntoarceri. (Vezi Capitolul 4, pentru felul în care folosesc această idee în terapie.) Julius încearcă experimentul lui Nietzsche. Oare ar alege să-şi trăiască viaţa aşa cum o făcuse deja, din nou şi din nou? Îşi dă seama că da, îşi trăise viaţa corect şi…
„după câteva minute Julius înţelese: ştia exact ce dorea să facă şi cum să-şi trăiască ultimul an. Îşi va petrece acest ultim an la fel ca şi pe cel precedent şi ca
pe cel de dinainte şi tot aşa. Îi plăcuse activitatea sa de psihoterapeut, îi plăcuse legătura care se năştea între el şi ceilalţi şi îi plăcuse să-i ajute să descopere ceva înăuntrul lor… poate că avea nevoie de aplauze, de confirmare şi de recunoştinţa celor pe care îi ajutase. Dar chiar şi aşa, chiar dacă existau unele motive întunecate care îşi jucaseră rolul, era recunoscător pentru munca sa. Fie ca Domnul s-o binecuvânteze!”
Citindu-mi propriile cuvinte am atins acel grad de confort pe care îl căutam.
Trăieşte-ţi viaţa! Împlineşte-ţi potenţialul! Acum înţelegeam mai bine sfatul lui Nietzsche. Personajul creat de mine, Julius, îmi arătase calea: un exemplu puternic şi neobişnuit în care viaţa imită ficţiunea.
Împlinindu-mi potenţialul
Mă consider o persoană obsedată de a avea cât mai multe realizări, după ce am fost zeci de ani profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford, tratat cu mult respect de colegii şi studenţii mei. Ca scriitor, ştiu că îmi lipseşte imaginaţia poetică
a altor mari scriitori contemporani precum Roth, Bellow, Ozick, McEwan, Banville, Mitchell şi a multor altora, ale căror opere le-am citit cu nesaţ, dar mi-am dus la îndeplinire propriile calităţi. Sunt un povestitor destul de bun; am scris atât ficţiune, cât şi nonficţiune; şi am avut mai mulţi cititori şi am primit mai multă
apreciere decât am visat vreodată că ar fi posibil.
De foarte multe ori în trecut, în timp ce pregăteam un curs, îmi imaginam cum un fel de eminenţă cenuşie, poate vreun psihanalist experimentat, s-ar ridica în picioare şi ar declara că toate comentariile mele nu sunt decât prostii. Dar acum acea teamă a dispărut: pe de-o parte am devenit mai încrezător, pe de altă parte nimeni din public nu mai este acum mai în vârstă decât mine.
Timp de zeci de ani am primit multe confirmări din partea studenţilor şi a cititorilor mei. Uneori mă bucur şi mă simt bine. Alteori, atunci când sunt cufundat în scris, aprecierile de-abia mă ating. Uneori sunt uimit de felul în care ceilalţi îmi atribuie cu mult mai multă înţelepciune decât am în realitate, şi trebuie să-mi aduc aminte să nu iau prea în serios astfel de aprecieri. Fiecare dintre noi simte nevoia de a crede că există undeva cineva cu adevărat înţelept. Şi eu am căutat pe cineva mai înţelept atunci când eram tânăr, iar acum, fiind mai bătrân şi mai cunoscut, am devenit un recipient potrivit pentru dorinţele altora.
Cred că nevoia de a avea un mentor spune foarte multe despre vulnerabilitatea şi dorinţa noastră de a cunoaşte o fiinţă superioară sau chiar supremă. Mulţi oameni, şi printre ei mă includ pe mine însumi, nu numai că îi preţuiesc pe mentorii, dar de multe ori le atribuie merite cu mult mai mari decât ar trebui.
Acum câţiva ani, în cadrul unei ceremonii de comemorare a unui profesor de psihiatrie, am ascultat un elogiu al unuia dintre foştii mei studenţi, să-i spunem
James, acum un distins decan al facultăţii de psihiatrie a unei universităţi de pe Coasta de Est. Îi cunoşteam bine pe amândoi şi am fost surprins că, în alocuţiunea sa, James îi atribuia fostului său profesor multe dintre ideile sale originale.
Mai târziu am discutat cu James despre această observaţie, iar acesta a zâmbit şmechereşte, spunând: „Ah, Irv, încă îmi mai dai lecţii.” Era de acord cu mine, dar nu era sigur care era motivaţia gestului său. I-am amintit de acei scriitori din Antichitate care îşi atribuiau propriile opere profesorilor decedaţi, într-o asemenea măsură, încât în zilele noastre specialiştilor în studii clasice le este foarte greu să
determine autorul real al multor opere. De exemplu, Toma D’Aquino a atribuit multe din ideile sale filosofice mentorului său intelectual, Aristotel.
Atunci când Dalai Lama a ţinut în 2005 o cuvântare la Universitatea Stanford, a fost primit cu foarte mult respect. Fiecare cuvânt al său a fost idealizat. La sfârşitul cuvântării sale, mulţi dintre colegii mei de la Stanford – profesori eminenţi, decani, oameni de ştiinţă laureaţi ai premiului Nobel – cu toţii s-au repezit ca nişte şcolari să le treacă o panglică cu rugăciuni peste cap, să se încline în faţa sa şi să-l numească „Sfinţia Ta.”
Fiecare dintre noi resimte dorinţa de a se înclina în faţa unui bărbat măreţ sau a unei femei măreţe şi să pronunţe cuvintele magice „Sfinţia Ta”. Poate asta este ceea ce Erich Fromm numea în cartea sa Evadarea din libertate, „dorinţa de supunere”. Din asta îşi trag rădăcinile toate formele de religie.
În general, cred că mi-am împlinit potenţialul atât în viaţa personală, cât şi în activitatea profesională. O astfel de realizare nu este numai satisfăcătoare; este şi un scut împotriva efemerităţii şi a morţii neiertătoare. Într-adevăr, în mare parte munca mea de terapeut m-a ajutat întotdeauna să mă împac cu ideea. Mă simt binecuvântat de munca mea: să-i privesc pe ceilalţi cum se deschid către viaţă îmi oferă un extraordinar sentiment de satisfacţie. Terapia oferă par excellence oportunităţi de transmitere prin unde de influenţă, în fiecare oră din activitatea mea pot să transmit mai departe ceva din mine şi o parte din ceea ce am învăţat despre viaţă.
(Între paranteze fie spus, de multe ori mă întreb cât de mult va mai continua acest lucru să fie valabil pentru profesia noastră. În activitatea mea, am lucrat de multe ori cu diferiţi psihoterapeuţi care, odată ce au terminat un program de instruire constând aproape în totalitate din terapie cognitiv-comportamentală, se simt disperaţi de prospectul de a lucra mecanic cu pacienţii într-o modalitate comportamentală prescriptivă. Şi de asemenea mă întreb unde vor putea cere ajutor la nevoie aceşti psihoterapeuţi instruiţi să-şi trateze pacienţii în acea manieră impersonală a modalităţii comportamentale. Nu către colegii care au absolvit aceeaşi şcoală, bănuiesc.)
Ideea de a-i ajuta pe ceilalţi prin intermediul unei terapii intensive, concentrate asupra problemelor interpersonale şi existenţiale şi asumându-ne existenţa inconştientului (chiar dacă părerea mea despre inconştient diferă mult de părerile tradiţionale analitice) este foarte importantă pentru mine şi dorinţa de a o păstra vie, de a o transmite mai departe îmi oferă un sens în viaţă şi mă încurajează să
lucrez şi să scriu în continuare, chiar şi la această vârstă înaintată, chiar dacă, aşa cum spunea Bertrand Russel, „cândva şi sistemul solar se va prăbuşi în ruine”. Nu pot să contrazic această afirmaţie a lui Russel, dar totuşi nu cred că acest punct de vedere cosmic este relevant: pentru mine contează numai lumea umană, lumea relaţiilor dintre oameni. Nu resimt tristeţe sau jale la gândul de a părăsi o lume goală, o lume din care va lipsi o altă minte subiectivă şi conştientă de sine. Ideea de a da mai departe, de a transmite celorlalţi tot ceea ce a contat în viaţa ta implică relaţionarea cu alte esenţe conştiente de sine; fără aşa ceva transmiterea prin reverberaţie este imposibilă.
