L-am pierdut pe iubitul meu tată acum doi ani şi de atunci m-am maturizat întrun mod inimaginabil. Anterior aveam numeroase dubii în legătură cu capacitateade a mă confrunta cu ideea propriei finitudini şi eram urmărită de gândul că şi eu,la rândul meu, voi părăsi la un moment dat această viaţă. Dar, cu toate acestea,acum am regăsit în aceste temeri şi anxietăţi o dragoste pentru viaţă care îmi eranecunoscută înainte. Câteodată mă simt izolată de anturajul meu pentru că acordmai putină importanţă evenimentelor minore şi modelor. Dar pot să accept acestlucru pentru că simt că pot distinge clar ce este important şi ce nu. Cred că trebuiesă învăţ să mă descurc cu tensiunea creată de dorinţa de a face acele lucruri careîmi vor îmbogăţi viaţa în locul lucrurilor pe care societatea le aşteaptă de la mine…
Este minunat faptul că ştiu că ambiţiile mele reaprinse sunt mai mult decât omască pentru frica de moarte. Este de fapt dorinţa mea de a accepta şi de aînţelege mortalitatea. Cred că am început să am mare încredere în capacitateamea de „în ţ elegere”.
Cei care nu reuşesc să „înţeleagă” încearcă de obicei să relaţioneze cu moartea prin negare, diversiune sau înlocuire. Am exemplificat astfel de reacţii inadecvate în capitolele anterioare: Julia, care era stăpânită de un sentiment de teamă atât de profund, încât refuza să participe la orice activitate care implica chiar şi cel mai mic risc, şi Susan, care şi-a transferat frica de moarte asupra unor îngrijorări minore (vezi Capitolul 3); şi alţii care erau bântuiţi de coşmaruri sau care şi-au îngustat lumea, „refuzând împrumutul vieţii pentru a evita datoria morţii”. Iar alţii pornesc compulsiv în căutarea noutăţii, a sexului, a bogăţiilor nemăsurate sau a puterii.
Adulţii care sunt torturaţi de frica de moarte nu sunt nişte indivizi ciudaţi care au contractat vreo boală exotică, ci sunt femei şi bărbaţi ale căror familii şi a căror educaţie nu au reuşit să le ofere protecţia adecvată pentru ca ei să poată rezista în faţa suflului de gheaţă al morţii. S-ar putea să fi avut experienţe de acest gen la o vârstă mult prea mică; sau poate că nu au întâlnit dragoste, devotament şi siguranţă în casele lor; s-ar putea să fie indivizi izolaţi care nu şi-au putut niciodată
împărtăşi cele mai intime temeri legate de moarte; ar putea fi hipersensibili, persoane cu o foarte dezvoltată conştiinţă de sine, care au respins confortul miturilor religioase dezvoltate de cultura lor pentru a nega ideea de moarte.
Fiecare epocă istorică dezvoltă propriile metode de relaţionare cu moartea.
Multe culturi – de exemplu, cea a Egiptului antic – au fost în mod explicit organizate în jurul ideii de respingere a morţii şi de promisiune a unei vieţi după
moarte. Mormintele celor decedaţi – cel puţin ale celor care făceau parte din clasa superioară (singurele care au supravieţuit) – erau pline cu artefacte de uz zilnic care urmau să asigure confortul vieţii de după moarte.
Pentru a cita un exemplu excentric, Muzeul de Artă din Brooklyn adăposteşte statuile funerare ale unor hipopotami care au fost îngropate cu cei morţi pentru a-i amuza în viaţa de apoi. Dar, pentru ca aceste animale din piatră să nu îi înfricoşeze pe morţi, aveau picioare foarte scurte, aşa încât să fie foarte lente şi deci inofensive.
În cultura europeană şi în cea vestică din trecutul apropiat, moartea a fost mult mai vizibilă din cauza ratei ridicate a mortalităţii infantile şi a mortalităţii mamelor la naştere. Cei care mureau nu erau ascunşi de draperiile unui pat de spital, ca astăzi; din contră cei mai mulţi mureau acasă, cu familia adunată în jurul lor. De fapt, nicio familie nu a fost ocolită de moartea prematură a cuiva, iar mormintele erau situate în cimitirele din apropierea casei şi, astfel, vizitate destul de des.
Pentru că religia creştină promite viaţa eternă, iar clerul deţinea cheile care deschid uşile vieţii şi ale morţii, cea mai mare parte a populaţiei s-a întors către consolarea religioasă care de obicei conţinea şi promisiunea unei vieţi după
moarte. Şi desigur că foarte mulţi oameni găsesc, în prezent, confortul în aceste credinţe. În expunerea despre consolarea religioasă din Capitolul 6 voi încerca să
fac diferenţa între consolarea în faţa finalităţii morţii şi consolarea apărută prin negare sau prin demortificarea morţii.
Pentru mine, atât personal, cât şi în cadrul activităţii de psihoterapie, cea mai eficientă metodă de abordare a anxietăţii morţii este metoda existenţială. De aceea am scos în evidenţă un număr de idei puternice care au valoare intrinsecă, dar în acest capitol aş dori să dezvolt o componentă adiţională necesară pentru ca aceste idei să devină cu adevărat operative: relaţiile interumane. Sinergia dintre aceste idei şi relaţionarea intimă cu alţi oameni este cea mai eficientă atât în diminuarea fricii de moarte, cât şi în valorificarea unei experienţe revelatoare pentru a obţine schimbarea personală.
Relaţiile interumane
Noi, oamenii, suntem proiectaţi pentru a relaţiona unii cu ceilalţi. Din orice perspectivă am studia societatea umană, fie că este istoria evoluţiei ei de ansamblu sau cea a dezvoltării individuale, suntem obligaţi să privim fiinţa umană
în contextul său interpersonal – în relaţia cu ceilalţi. Există informaţii convingătoare provenind din studiul primatelor nonumane, a culturilor umane primitive şi a societăţii contemporane care ne spun că nevoia noastră de a aparţine este puternică şi fundamentală: am trăit întotdeauna în grupuri cu relaţii intense şi persistente între membri. Confirmarea este omniprezentă: pentru a da un singur exemplu, mai multe studii recente psihologice subliniază că relaţiile intime sunt o condiţie sine qua non pentru fericire.
Moartea se petrece însă în absolută singurătate, şi nu numai că ne separă de ceilalţi, dar ne şi expune unei alte forme, foarte înfricoşătoare, de singurătate: separarea de lume.
Două feluri de singurătate
Există două feluri de singurătate: cotidiană şi existenţială. Prima dintre ele este interpersonală, este durerea de a fi izolat de ceilalţi. Această singurătate – deseori însoţită de teama de intimitate sau de a fi respins, de ruşine sau de teama de a fi de neiubit – ne este familiară tuturor. De fapt cea mai mare parte din munca de psihoterapie constă în a-i ajuta pe clienţi să înveţe să construiască relaţii mai profunde, mai puternice şi mai rezistente.
Singurătatea măreşte considerabil angoasa morţii. De prea multe ori, cultura noastră ridică o cortină de tăcere şi izolare în jurul muribunzilor. În prezenţa muribunzilor, prietenii şi membrii familiei se detaşează şi devin distanţi pentru că
nu ştiu ce să spună. Le este teamă să nu-l supere pe cel aflat pe patul de moarte.
Şi, de asemenea, evită să se apropie de teamă de nu fi nevoiţi să se confrunte cu
propria lor moarte. Până şi zeii greci fugeau cuprinşi de teamă la apropierea morţii unui om.
Această izolare cotidiană acţionează în două feluri: nu numai că cei care sunt sănătoşi tind să îi evite pe cei aflaţi pe moarte, dar şi aceştia deseori se autoizolează. Ei se retrag în tăcere pentru a evita să-i atragă pe cei iubiţi în lumea lor macabră şi lipsită de speranţă. O persoană care nu este bolnavă din punct de vedere fizic, dar care este cuprinsă de frica morţii, poate să simtă la fel. O astfel de izolare se combină, desigur, şi cu teroarea. William James a scris acum un secol următoarele cuvinte: „Nu poate fi născocită o pedeapsă mai diavolească, dacă
acest lucru ar fi posibil fizic, decât ca un individ să fie lăsat liber în societate, dar să
rămână cu totul neremarcat de către toţi ceilalţi membri.”
A doua formă de singurătate, izolarea existenţială, este mult mai profundă şi se naşte din prăpastia de nedepăşit dintre individ şi ceilalţi oameni. Această prăpastie este o consecinţă nu numai a faptului că fiecare dintre noi a fost aruncat singur în această existenţă şi trebuie, de asemenea, să o părăsească singur, dar derivă şi din faptul că fiecare dintre noi trăieşte într-o lume cunoscută într-adevăr doar de noi înşine.
În secolul al XVIII-lea, Immanuel Kant a distrus prezumţia comună dominantă
potrivit căreia intrăm şi locuim într-o lume finită şi bine construită, aceeaşi pentru toţi. Astăzi ştim că datorită aparatului nostru neurologic, fiecare persoană joacă un rol substanţial în crearea propriei realităţi. Cu alte cuvinte avem un număr de categorii mentale (de exemplu, cantitate, calitate sau cauză şi efect) care intră în joc atunci când suntem confruntaţi cu informaţii care ne parvin şi care ne permit să construim lumea într-o manieră unică, în mod inconştient şi automat.
Astfel, izolarea existenţială se referă la pierderea nu numai a vieţii noastre biologice, dar şi a lumii noastre bogate şi miraculos de detaliate şi care nu există în acelaşi fel în mintea nici unei alte persoane. Propriile mele amintiri, atât de vii –
cum îmi ascundeam faţa inhalând mirosul de mucegai şi un uşor iz de camfor al paltonului din lână de miel persan al mamei, privirile pline de promisiuni ascunse schimbate cu fetele de Sfântul Valentin, când eram în şcoala primară, jocul de şah cu tatăl meu şi jocul de cărţi cu unchii mei pe o masă îmbrăcată în piele roşie şi cu picioare curbate din abanos, construirea unui suport pentru focurile de artificii împreună cu verii mei pe când aveam douăzeci de ani – toate aceste amintiri şi altele, mai multe decât stelele de pe cer, îmi sunt accesibile numai mie. Şi fiecare dintre ele este numai o imagine spectrală care va dispărea pentru totdeauna odată
cu moartea mea.
Fiecare dintre noi trece prin momente de izolare interpersonală (sentimentul zilnic al singurătăţii) în moduri diferite pe parcursul diferitelor faze ale ciclului vieţii. Dar izolarea existenţială este mai rară la începutul vieţii, şi mai accentuată
atunci când suntem mai în vârstă şi mai aproape de moarte. În aceste momente devenim conştienţi de faptul că lumea noastră va dispărea şi, de asemenea, conştienţi că nimeni nu ne va putea însoţi în sumbra noastră călătorie către moarte. Un vechi proverb ne aminteşte că „trebuie să păşeşti singur în această
vale părăsită.”
Istoria şi mitologia sunt suprasaturate de încercările oamenilor de a tempera izolarea produsă de moarte. Gândiţi-vă numai la pacturile de sinucidere sau la domnitorii din diversele culturi care poruncesc ca sclavii să fie îngropaţi de vii cu ei, sau la practica indiană numită sati în care văduva este arsă de vie pe rugul funerar al soţului său. Gândiţi-vă la reîntâlnirea din ceruri sau la învierea de apoi.
Gândiţi-vă la convingerea, absolută a lui Socrate care se vedea petrecându-şi eternitatea alături de alţi mari înţelepţi. Gândiţi-vă la cultura populară chineză –
pentru a cita un singur exemplu din canioanele uscate din Platoul Loess unde părinţii unui burlac mort cumpără cadavrul unei femei (de la cei care sapă
mormintele sau caută un cadavru nou) şi îi îngroapă împreună ca pe un cuplu.
