„Kate, înţeleg cum te simţi că aduci în discuţie chestiuni atât de vechi. Dă-mi voie să-ţi spun ceva care ar putea să te ajute, ceva ce Nietzsche a spus acum un secol: „Când suntem obosiţi, suntem atacaţi de gânduri pe care le-am depăşit cu mult timp în urmă."
Kate, care de obicei nu tăcea niciun moment, rostind propoziţii şi fraze în rafale convingătoare, a tăcut dintr-o dată.
Am repetat propoziţia lui Nietzsche. A dat încet din cap şi la următoarea şedinţă
ne apucam deja să lucrăm asupra temerilor ei legate de îmbătrânire şi de viitor.
Aforismul nu conţinea nimic nou: o asigurasem deja că pur şi simplu avusese o regresie ca reacţie la traumă. Totuşi, formularea elegantă şi faptul că avea o experienţă comună cu un mare spirit ca Nietzsche a ajutat-o să înţeleagă că starea ei mentală toxică era doar temporară. A ajutat-o să simtă pe pielea ei că îşi cucerise odată demonii interiori şi putea să o facă din nou. Ideile bune, chiar şi acelea de mare impact, sunt rareori suficiente administrate o singură dată: sunt necesare doze repetate.
A trăi aceeaşi viaţă din nou şi din nou, pentru eternitate În Aşa grăit-a Zarathustra, Nietzsche face portretul unui profet bătrân, plin de înţelepciune, care decide să coboare de pe vârful muntelui şi să împărtăşească
oamenilor ce a învăţat.
Dintre toate ideile despre care predică, una este cea pe care o consideră
„reflecţia cea mai puternică”: ideea eternei reîntoarceri. Zarathustra lansează o provocare: ce ar fi dacă aţi trăi aceeaşi viaţă din nou şi din nou pentru eternitate, cum v-ar schimba acest lucru? Următoarele cuvinte înfricoşătoare sunt prima lui descriere a „eternei reîntoarceri” prin experiment. Le-am citit adesea cu voce tare pacienţilor, încercaţi să le citiţi şi voi cu voce tare.
Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteţi absolut singuri şi v-ar spune: „Această viaţă pe care o trăieşti acum şi pe care ai trăit-o până acum, va trebui s-o trăieşti încă o dată şi încă de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând şi fiecare suspin şi totul, oricât de mic sau de important în viaţă se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeaşi succesiune – chiar şi acest păianjen şi aceste raze de lună printre copaci, şi chiar şi acest moment, şi chiar şi eu. Clepsidra eternă a existenţei este răsturnată din nou şi din nou, şi tu odată cu ea, grăunte de ţărână!” Nu v-aţi arunca la pământ, şi l-aţi blestema, scrâşnind din dinţi, pe demonul care v-a vorbit aşa? Sau v-aţi gândit măcar o clipă că i-aţi putea
răspunde: „Eşti un zeu şi ceea ce ai spus este divin." Dacă v-a trecut prin minte acest gând, o să vă transforme sau o să vă distrugă.
Ideea de a vă trăi viaţa în mod identic, din nou şi din nou, pentru eternitate, poate fi înspăimântătoare, un fel de terapie existenţială prin şoc la scară mai mică.
Serveşte adesea ca un experiment de tipul „duş rece”, determinându-vă să vă
gândiţi serios la felul în care trăiţi. La fel ca Spiritul Crăciunului ce va să vie, are rolul de a vă face conştienţi că această viaţă, singura pe care o aveţi, trebuie trăită
bine şi cât mai deplin, astfel încât să acumulaţi cât mai puţine regrete posibile.
Nietzsche ne serveşte astfel drept ghid, abătându-ne de la scopurile triviale către acela de a trăi plenar.
Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viaţa voastră atâta timp cât vă
agăţaţi de gândul că motivul care vă împiedică să trăiţi bine se află în afara voastră. Atâta timp cât plasaţi responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează nedrept – un soţ necioplit, un şef pretenţios şi care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat –, atunci situaţia voastră va rămâne în impas. Voi şi numai voi sunteţi responsabili pentru aspectele esenţiale care vă marchează viaţa, şi numai voi aveţi puterea să le schimbaţi. Şi chiar dacă vă
confruntaţi cu limitări exterioare majore, tot aveţi libertatea să alegeţi diferite atitudini faţă de aceste limitări.
Una dintre formulările preferate ale lui Nietzsche este amor fati (iubeşte-ţi soarta): cu alte cuvinte, croieşte-ţi o soartă pe care s-o iubeşti.
La început, Nietzsche a lansat ideea eternei reîntoarceri ca pe o teorie cât se poate de reală. Dacă timpul este infinit, s-a gândit el, şi materia este finită, atunci toate variaţiile materiei ar trebui să reapară arbitrar, din nou şi din nou, asemănător cu ipotetica armată de maimuţe care, bătând un miliard de ani la maşina de scris, ar produce până la urmă, din întâmplare, Hamletul lui Shakespeare. Teoria suferă de nişte greşeli matematice, şi a fost de asemenea sever criticată de logicieni. Acum mulţi ani, când am vizitat Pforta, şcoala unde Nietzsche a fost educat de la vârsta de paisprezece până la douăzeci de ani, mi s-a permis să mă uit la rezultatele lui şcolare, care arătau că primise note mari la limba greacă şi latină şi, de asemenea, că avusese rezultate bune la studiile clasice (deşi nu a fost, aşa cum a ţinut să precizeze arhivarul în vârstă care mi-a servit drept ghid, cel mai bun din clasă la această materie), dar obţinuse rezultate proaste la matematică. În cele din urmă Nietzsche, probabil conştient de faptul că astfel de speculaţii nu erau punctul său forte, a abordat ideea eternei reîntoarceri doar ca pe un experiment mental.
Dacă vă angajaţi în acest experiment şi gândul vi se pare dureros sau de nesuportat, există o singură explicaţie logică: nu credeţi că v-aţi trăit viaţa cum
trebuie. Aş începe prin a vă întreba: În ce fel nu aţi trăit cum trebuie? Ce regrete aveţi în legătură cu viaţa voastră?
Scopul meu nu este să înec pe nimeni într-o mare de regrete, ci să-l fac să
privească în sfârşit spre viitor şi să-i atrag atenţia asupra întrebării care i-ar putea schimba viaţa: Ce poţi să faci acum în viaţa ta, astfel încât, peste un an sau peste cinci, să nu priveşti înapoi cu aceeaşi spaimă la noile regrete acumulate? Cu alte cuvinte, poţi găsi un mod de a trăi astfel încât să nu acumulezi regrete?
Experimentul mental al lui Nietzsche oferă un instrument puternic în practica medicală pentru cel care trebuie să-i ajute pe pacienţii a căror teamă de moarte provine din regretul de a nu-şi fi trăit viaţa deplin. Dorothy constituie un exemplu clinic în acest sens.
FRACŢIUNEA DE 10%: DOROTHY Dorothy, o contabilă de 40 de ani, trăia un puternic sentiment de prizonierat în propria viaţă. Era copleşită de regrete pentru o grămadă de lucruri, cum ar fi faptul că nu fusese dispusă să-şi ierte soţul pentru o aventură, ceea ce dusese la terminarea mariajului; nu reuşise să se împace cu tatăl ei înainte ca acesta să moară; se lăsase prinsă într-o slujbă nesatisfăcătoare, într-o zonă geografică neplăcută.
Într-o zi a văzut un anunţ pentru o slujbă în Portland, Oregon, un loc în care i-ar fi plăcut să trăiască, şi pentru o scurtă perioadă de timp s-a gândit serios să se mute. Entuziasmul i-a scăzut repede din cauza unui flux de gânduri negative, descurajante: era prea bătrână să se mute, copiilor ei nu le-ar plăcea să-şi părăsească prietenii, nu cunoştea pe nimeni în Portland, salariul era mai mic, nu putea fi sigură că i-ar fi plăcut noii colegi de serviciu.
„Aşa că vezi, am sperat o perioadă, a spus ea, dar sunt mai blocată ca oricând.”
„Mi se pare, am răspuns, că eşti atât prizoniera, cât şi gardianul. Înţeleg felul în care aceste circumstanţe te pot împiedica să-ţi schimbi viaţa, dar mă întreb dacă
ele explică totul. Să presupunem că toate aceste motive reale, independente de tine – copiii, vârsta, banii, colegii neplăcuţi – explică 90% din inerţia ta; totuşi, mă
întreb dacă nu există şi o fracţiune care-ţi aparţine ţie, chiar dacă e de numai 10%?”
A dat din cap.
„Ei bine, în terapia noastră ne interesează să explorăm acel 10%, pentru că
aceea este partea, singura parte pe care o poţi schimba.” În acest punct, i-am expus experimentul mental al lui Nietzsche şi i-am citit cu voce tare pasajul despre eterna reîntoarcere. Apoi am rugat-o să se proiecteze în viitor, conform fragmentului. Am încheiat cu această sugestie: „Să presupunem că a trecut un an, şi ne întâlnim din nou în acest birou, de acord?”
Dorothy a dat din cap, „Bine, dar cred că ştiu unde vrei să ajungi.”
„Chiar şi aşa, hai să încercăm. A trecut un an.” Am început exerciţiul pe roluri:
„Dorothy, hai să ne uităm în urmă, la anul care a trecut. Spune-mi, ce regrete noi ai acumulat? Sau, în limbajul experimentului mental al lui Nietzsche, ai fi dispusă
să retrăieşti la nesfârşit acest an care a trecut?”
„Nu, în niciun caz nu vreau să trăiesc prinsă în capcana asta pentru totdeauna: trei copii, bani puţini, slujbă oribilă, tot blocată.”
