Efemeritatea e veşnică. Reverberaţia, aşa cum o înţeleg eu, se referă la a lăsa în urmă ceva din experienţa ta de viaţă; o urmă, o mostră de înţelepciune, îndrumare, virtute, consolare care să fie transmise celorlalţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Povestea Barbarei ilustrează foarte bine aceste lucruri.
„Căutaţi-o printre prietenii ei”: Barbara
Barbara, care suferea de anxietatea morţii de mulţi ani, a povestit două
evenimente care i-au redus semnificativ anxietatea.
Primul eveniment a avut loc cu ocazia unei reuniuni şcolare, când, pentru prima dată în treizeci de ani, a văzut-o pe Allison, o prietenă puţin mai tânără din adolescenţa timpurie, care a fugit spre ea, acoperind-o cu îmbrăţişări şi sărutări, şi
i-a mulţumit pentru îndrumarea pe care i-a dat-o când erau amândouă
adolescente.
Barbara intuise cu mult timp în urmă conceptul general al reverberaţiei. Ca profesoară i se păruse de la sine înţeles faptul de a-şi fi influenţat studenţii, în feluri pe care aceştia nu le mai asociau apoi cu persoana ei. Dar întâlnirea cu prietena uitată din copilărie a făcut conceptul de reverberaţie mult mai real pentru ea. I-a făcut plăcere şi a fost puţin surprinsă să constate că atât de multe dintre sfaturile ei au rămas vii în memoria prietenei din copilărie, dar a fost cu adevărat şocată s-o cunoască a doua zi pe fiica de treisprezece ani a lui Allison, care era încântată s-o întâlnească pe prietena legendară a mamei sale.
Reflectând la reuniune în avionul care o ducea înapoi spre casă. Barbara a avut o epifanie care i-a permis să alcătuiască o nouă viziune despre moarte. Poate că
moartea nu însemna chiar anihilarea la care se gândise ea. Poate că nu era atât de important ca persoana ei sau chiar amintirile despre persoana ei să
supravieţuiască. Poate că important era ca influenţa ei să persiste, undele unei fapte sau ale unei idei care să-i ajute pe alţii să obţină bucuria şi calitatea vieţii, unde care ar umple-o de mândrie şi ar contracara imoralitatea, oroarea şi violenţa care monopolizează mass-media şi lumea din afară.
Aceste gânduri au fost accentuate de un al doilea eveniment, petrecut două
luni mai târziu, când mama sa a murit şi ea a spus câteva cuvinte în cadrul slujbei funerare. Una dintre propoziţiile preferate ale mamei sale i-au venit în minte:
„Căutaţi-o printre prietenii ei.”
Această propoziţie avea putere: ştia că grija mamei sale, gentileţea şi dragostea ei de viaţă trăiau în interiorul său, singurul ei copil. În timp ce vorbea şi cuprindea cu privirea întreaga asistenţă, simţea fizic cum aspecte ale mamei sale erau impregnante în prietenii ei, care, la rândul lor, urmau să le transmită copiilor lor şi copiilor copiilor lor.
Încă din copilărie, nimic nu a îngrozit-o pe Barbara mai tare decât gândul nimicniciei. Argumentele lui Epicur pe care i le-am oferit s-au dovedit ineficiente.
De exemplu, nu a fost uşurată când i-am explicat că nu va experimenta niciodată
oroarea nimicniciei pentru că nu va avea conştiinţă după moarte. Dar ideea reverberaţiei – a existenţei continuate prin actele de îngrijire, ajutor şi dragoste transmise altora – i-a atenuat semnificativ teama.
„Căutaţi-o printre prietenii ei” – ce consolare, ce încărcătură de sens dă vieţii această idee. Aşa cum voi discuta în Capitolul 5, cred că mesajul secular al piesei religioase medievale Fiecare este că Faptele Bune însoţesc omul către moarte şi continuă să se transmită celorlalte generaţii.
Barbara s-a reîntors la cimitir un an mai târziu pentru dezvelirea pietrei de mormânt a mamei sale şi a trăit un alt fel de influenţă. În loc să fie deprimată la
vederea mormintelor părinţilor săi în mijlocul mormintelor celorlalte rude, a trăit un sentiment intens de uşurare şi optimism. De ce? Îi era greu să explice în cuvinte: exprimarea cea mai apropiată a fost „Dacă ei pot s-o facă, atunci şi eu pot.” Chiar şi dincolo de moarte, înaintaşii i-au transmis ceva.
Alte exemple de transmitere prin reverberaţie
Exemple de reverberaţie sunt cu miile şi bine cunoscute. Cine nu s-a simţit încântat că a fost, direct sau indirect, important pentru altcineva? În Capitolul 6 voi discuta felul în care mentorii m-au influenţat şi, prin aceste pagini, vi le-au transmis şi vouă. Într-adevăr, dorinţa de a-i ajuta pe alţii este în mare parte ceea ce mă face să bat la tastatură mult după ce ar fi trebuit să ies la pensie.
În The Gift of Therapy, descriu un incident în care o pacientă care-şi pierduse părul în urma radioterapiei era extrem de complexată de felul în care arăta şi se temea ca cineva s-o vadă fără perucă. Când şi-a asumat riscul de a-şi da jos peruca în biroul meu, am reacţionat mângâind uşor cu degetele puţinul păr care-i mai rămăsese. Mulţi ani mai târziu, am văzut-o din nou pentru o sesiune terapeutică
scurtă, şi mi-a spus că recitise de curând în cartea mea pasajul despre ea şi s-a bucurat că am reţinut această secvenţă şi am transmis-o altor terapeuţi şi pacienţi.
Îi făcea plăcere, mi-a spus, să ştie că experienţa ei poate fi într-un fel de folos altora, chiar şi celor pe care nu-i cunoaşte.
Transmiterea prin reverberaţie este înrudită cu multe strategii care au în comun dorinţa mistuitoare de a ne proiecta în viitor. Cea mai evidentă dorinţă de proiectare în viitor este cea biologică, prin copii care ne vor transmite mai departe genele sau prin donarea de organe, situaţie în care inima noastră bate pentru altcineva şi corneele noastre ajută pe altcineva să vadă. Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, mi-am înlocuit corneele la ambii ochi şi, cu toate că nu cunosc identitatea donatorului mort, mă simt adesea recunoscător faţă de această
persoană necunoscută.
Alte acţiuni care asigură transmiterea prin unde de influenţă pot fi: A deveni cunoscut prin reuşite politice, artistice sau financiare A-ţi împrumuta numele unor clădiri, instituţii, fundaţii şi burse A contribui la progrese ştiinţifice, pe care îşi vor baza cercetările alţi oameni de ştiinţă
Revenirea la natură prin procesul de împrăştiere a moleculelor, ceea ce va servi ca bază de construcţie pentru viaţa viitoare
Poate că m-am concentrat pe transmiterea prin reverberaţie pentru că
avantajul meu ca psihoterapeut îmi oferă un punct de vedere privilegiat asupra undelor de influenţă tăcute, sensibile, inefabile care trec de la un individ la altul.
Regizorul japonez Akira Kurosawa ilustrează deosebit de sugestiv procesul transmiterii prin unde de influenţă în capodopera sa din 1952, Ikiru, care continuă
să ruleze în toată lumea. Este povestea lui Watanabe, un birocrat japonez umil care află că are cancer la stomac şi mai are de trăit doar câteva luni. Cancerul reprezintă o experienţă revelatoare pentru acest om, care înainte a dus o viaţă
atât de limitată, încât angajaţii săi îl porecliseră „mumia”.
După ce-şi află diagnosticul, chiuleşte de la muncă pentru prima dată în treizeci de ani, scoate o sumă mare de bani din cont şi încearcă să recupereze timpul pierdut în cluburile de noapte japoneze. La sfârşitul perioadei de chefuri în care şi-a cheltuit banii inutil, se întâlneşte din întâmplare cu o fostă angajată care îşi părăsise slujba pentru că era mortificatoare. Ea voia să trăiască! Fascinat de vitalitatea şi energia ei, o urmează şi o imploră să-l înveţe cum să trăiască. Ea nu poate decât să-i spună că îşi ura vechea slujbă pentru că însemna numai birocraţie fără sens. La noua ei slujbă, aceea de fabricant de jucării, este inspirată de gândul că aduce fericire multor copii. Când îi spune despre cancerul la stomac şi apropierea de moarte, ea se îngrozeşte şi se grăbeşte să plece, aruncând un singur mesaj peste umăr: „Construieşte ceva”.
Watanabe se întoarce transformat la vechea sa slujbă, refuză să mai fie legat de ritualul birocratic, încalcă toate regulile şi îşi dedică restul vieţii construirii în vecinătate a unui parc de care să se bucure generaţii de copii. În ultima secvenţă
Watanabe, muribund, stă pe un leagăn din parc. În ciuda rafalelor de zăpadă, este senin, şi se apropie de moarte cu o nou-regăsită stăpânire de sine.
Fenomenul reverberaţiei, acela de a crea ceva care va fi transmis mai departe îmbogăţind viaţa altora, transformă groaza în satisfacţie. Filmul subliniază de asemenea că parcul, şi nu transmiterea propriei identităţi, este ceea ce contează.
De fapt, la priveghiul său, administratorii oraşului, în stare de ebrietate, poartă o lungă conversaţie ironică asupra necesităţii acordării vreunei menţiuni lui Watanabe pentru crearea parcului.
