Particip la o reuniune şcolară, poate când eram în clasa a şasea. Intru în clădireşi văd poza cu toată clasa pusă la intrare. M-am uitat la ea cu mare atenţie, pentrumult timp, şi am văzut chipurile tuturor colegilor mei, dar al meu lipsea. Nu puteamsă mă găsesc.
„Ce ai simţit în vis?” l-am întrebat. (E întotdeauna prima mea întrebare pentru că este foarte util să identifici emoţiile asociate cu întregul vis sau cu părţi din el.)
„Greu de spus, a răspuns el. Visul a fost apăsător şi grav, în mod sigur nu a fost vesel.”
„Spune-mi ce asocieri ai făcut în legătură cu visul. Îl mai ai încă în minte?” (Cu cât este mai proaspăt visul, cu atât e mai probabil ca asocierile legate de el să ne ofere mai multe informaţii utile.)
A aprobat din cap. „Păi, fotografia e lucrul cel mai important. O văd clar, nu disting toate chipurile, dar cumva ştiu că nu sunt acolo. Nu mă găsesc.”
„Şi cum îţi explici asta?”
„Nu sunt sigur, dar sunt două posibilităţi. În primul rând e vorba de sentimentul meu că n-am făcut niciodată parte din acea clasă sau din oricare altă clasă. N-am fost niciodată popular. Am fost întotdeauna cel din afară. Cu excepţia sălii de operaţii.” S-a oprit.
„Şi a doua posibilitate?” l-am întrebat neîntârziat.
„Păi, cea evidentă, a spus cu voce scăzută. Toată clasa e acolo în fotografie, dar eu lipsesc, probabil sugerează sau prevesteşte moartea mea?”
Astfel, prin intermediul visului, a ieşit la suprafaţă un material valoros şi ne-a oferit câteva direcţii. De exemplu, puteam să explorez sentimentul de non-
apartenenţă al lui Ray, lipsa popularităţii şi a prietenilor, imposibilitatea sa de a se simţi acasă oriunde altundeva în afara sălii de operaţii. Sau m-aş fi putut concentra pe propoziţia „Nu mă găsesc” şi să îmi orientez atenţia spre explorarea sentimentului că nu se află în legătură cu adevărata sa identitate. Visul a generat programul pentru un an întreg de terapie, timp în care am lucrat pe toate aceste aspecte.
Dar atenţia mi-a fost captată mai ales de un lucru: absenţa sa din fotografia clasei. Comentariul lui despre moartea sa mi s-a părut chestiunea cea mai relevantă; până la urmă, era un bărbat de şaizeci şi opt de ani, pe care pensionarea iminentă îl adusese la terapie. Oricărui om aflat în prag de pensionare îi dau târcoale gânduri despre moarte, şi adesea aceste preocupări îşi fac apariţia sub forma unui vis.
Finalul terapie: ca experienţă revelatoare
Un vis aproape de finalul terapiei: Kevan
La ultima şedinţă, Kevan, un inginer în vârstă de patruzeci de ani, ale cărui atacuri de panică periodice dispăruseră cu totul pe parcursul a paisprezece ani de terapie, a avut următorul vis.
Sunt urmărit printr-o clădire lungă. Nu ştiu de către cine. Sunt speriat şi fug pescări în jos până la subsol. Într-un loc văd nisip curgând din tavan ca într-oclepsidră. E întuneric; merg mai departe şi nu găsesc nicio ieşire şi apoi, deodată, lacapătul holului, în subsol, văd întredeschise uşile unui depozit uriaş. Deşi mi-eteamă, mă îndrept către uşi.
Sentimentele pe care le-a avut în timpul acestui vis întunecat? „Teamă şi apăsare,” a răspuns Kevan. L-am întrebat ce asocieri a făcut, dar puţine au ieşite la suprafaţă, visul i se părea de neînţeles. Cu ajutorul perspectivei existenţiale, mi-am dat seama că sfârşitul terapiei şi faptul că îşi lua la revedere de la mine ar fi putut să-i evoce alte pierderi pe care le-a suferit şi chiar gândul morţii. Două imagini din vis mi-au atras atenţia: nisipul căzând ca într-o clepsidră şi uşile depozitului. Totuşi, în loc să-mi exprim ideile despre aceste imagini, l-am îndemnat pe Kevan să facă
asocieri în legătură cu ele.
„Ce-ţi sugerează clepsidra?”
„Gânduri despre timp. Timpul care trece. Viaţa pe jumătate trecută.”
„Şi depozitul?”
„Trupuri depozitate. O morgă.”
„Este ultima noastră şedinţă, Kevan. Şi timpul nostru s-a terminat.”
„Mda, tocmai mă gândeam şi eu la asta.”
„Cât despre morgă şi trupurile depozitate: n-ai mai vorbit despre moarte de câteva săptămâni. Cu toate acestea, de asta ai venit să mă vezi iniţial. Se pare că
sfârşitul terapiei îţi readuce în prim-plan probleme vechi."
„Cred că da, mă întreb acum dacă suntem într-adevăr gata să ne oprim.”
Psihoterapeuţii experimentaţi ştiu că nu trebuie să ia în serios astfel de întrebări aşa încât să extindă terapia. Pacienţii care au beneficiat de o terapie care a dat rezultate ajung de obicei la sfârşitul ei într-o stare ambiguă şi experimentează adesea o revenire a simptomelor originale. Cineva a numit odată
psihoterapia, cicloterapie: persoana în cauză trece prin aceleaşi probleme, din nou şi din nou, de fiecare dată securizându-şi mai puternic schimbarea personală. I-am sugerat lui Kevan să terminăm munca exact aşa cum plănuisem, şi să avem o şedinţă recapitulativă după două luni. La întâlnire, Kevan se simţea bine şi era în plin proces de transferare în viaţa sa exterioară a lucrurilor câştigate prin terapie.
Experienţele revelatoare pot lua diferite forme, de la experienţa de pe patul de moarte, a lui Ivan Ilici, trecând prin experienţele apropierii de moarte ale bolnavilor de cancer, până la confruntări mai subtile prilejuite de viaţa de zi cu zi (cum ar fi zile de naştere, suferinţa, reuniuni, vise, cuibul gol) când individul este forţat să examineze chestiuni existenţiale. Iluminarea poate fi facilitată şi de către altcineva – un prieten sau un terapeut – cu o sensibilitate mai mare la astfel de chestiuni (obţinută, sper eu, din aceste pagini).
Reţineţi aspectul esenţial al acestor incursiuni: o confruntare cu moartea produce anxietate, dar are şi potenţialul de a îmbogăţi semnificativ viaţa.
Experienţele revelatoare pot fi puternice, dar efemere, in următoarele capitole voi arăta cum putem face aceste experienţe mai trainice.
Capitolul 4
Puterea ideilor
Ideile sunt puternice. Reflecţiile multor gânditori şi scriitori, exprimate de-a lungul secolelor, ne ajută să înăbuşim gânduri tulburătoare despre moarte şi să
descoperim căi pline de semnificaţie de urmat în viaţă. În acest capitol voi discuta acele idei care s-au dovedit cele mai utile în terapia pacienţilor mei asaltaţi de anxietatea morţii.
Epicur şi înţelepciunea sa fără vârstă
Epicur credea că scopul principal al filosofiei este să uşureze nefericirea umanităţii. Dar care este cauza acestei nefericiri? Epicur nu avea nicio îndoială
asupra răspunsului la această întrebare: frica omniprezentă de moarte.
Gândul înspăimântător al morţii inevitabile, insistă Epicur, ne împiedică să ne bucurăm de viaţă şi nu ne lasă nicio plăcere intactă. Pentru că nicio activitate nu poate să ne satisfacă dorinţa de a trăi veşnic, toate activităţile sunt în mod intrinsec nesatisfăcătoare. Astfel mulţi oameni ajung în mod paradoxal să urască
