„Se pare că vocea din fundal are rolul să te liniştească în vis, astfel încât să
dormi mai departe. ÎI visezi des pe tatăl tău?”
„Nu l-am mai visat niciodată până acum. Sau, cel puţin, nu îmi amintesc.”
„Nu prea mai avem timp, Will, dar dă-mi voie să te întreb despre ceva ce am discutat înainte: despre a face şi a primi complimente. Se întâmplă şi aici, în această încăpere? În relaţia cu mine? Mai devreme, când ai descris cazurile pro bono, am făcut o remarcă referitoare la compasiunea ta. Nu mi-ai răspuns. Mă
întreb cum te-ai simţit la auzul unui comentariu pozitiv despre tine. Şi oare ţi-ar fi greu să-mi spui vreodată ceva pozitiv?" (Foarte rar las să treacă o oră, fără să aduc situaţia la circumstanţele de „aici şi acum".)
„Nu sunt sigur. Va trebui să mă gândesc la asta”, a spus, în timp ce se ridica.
Am adăugat: „încă ceva, Will. Spune-mi ce alte gânduri despre mine şi despre această şedinţă îţi mai trec prin minte!”
„A fost o şedinţă bună, a răspuns. Am fost impresionat că v-aţi amintit de lacrimile mele din timpul acelei şedinţe. Dar trebuie să recunosc că am început să
mă simt cu adevărat stânjenit la sfârşit, când m-aţi întrebat ce am simţit legat de posibilitatea de a ne complimenta reciproc.”
„Sunt convins că acest disconfort ne va ghida în direcţiile cele mai promiţătoare în terapia noastră.”
Observaţi că în această oră de terapie cu Will, subiectul morţii s-a ivit neaşteptat şi spontan când am întrebat despre acel „nivel întunecat”. Mi se întâmplă foarte rar să mă ridic în mijlocul şedinţei şi să-mi consult notiţele din computer, dar era atât de cerebral încât am vrut să explorez singura emoţie pe care a arătat-o vreodată în şedinţele noastre.
Gândiţi-vă câte probleme existenţiale aş fi putut să abordez. În primul rând, era ocazia celei de-a cincizecea aniversări. Astfel de aniversări semnificative au adesea numeroase ramificaţii în interior. Apoi, când am întrebat despre acest nivel ascuns, a răspuns, spre surprinderea mea, şi fără să-l direcţionez eu, că se sufocă ori de câte ori citeşte despre moarte, mai ales despre moartea unui copil. Şi apoi amintirea bruscă, din nou, complet neaşteptată a visului în care vorbea cu tatăl şi cu unchiul său, morţi amândoi.
Când am revenit la acest vis în următoarele şedinţe, Will a devenit conştient de teama sa ascunsă şi de tristeţea legată de moarte – moartea tatălui său, moartea unui copil mic şi, dincolo de acestea, propria sa moarte. Am tras concluzia că s-a ferit de sentimentele faţă de moarte, pentru că nu a vrut ca acestea să-l acapareze. A cedat de mai multe ori în timpul şedinţelor, şi l-am ajutat să
vorbească deschis despre zona aceea tulbure şi despre fricile lui nerostite nicicând înainte.
Visele ca experienţe revelatoare
Dacă ascultăm mesajele pe care ni le transmit visele puternice, am putea fi iluminaţi. Să discutăm despre acest vis de neuitat, pe care mi l-a povestit o tânără
văduvă, scufundată în suferinţă. Este un exemplu lucid despre cum pierderea cuiva drag poate să-l pună pe cel care a suferit pierderea în situaţia de a se confrunta cu propria mortalitate.
Mă aflu pe veranda unei case şubrede de ţară şi văd o bestie uriaşă,ameninţătoare, cu o gură enormă, aşteptând la câţiva paşi de uşa din faţă. Suntîngrozită. Mă tem să nu i se întâmple ceva fiicei mele. Mă hotărăsc să îmblânzescbestia cu o ofrandă şi arunc pe uşă un animal împănat învelit într-un tartan roşu.
Bestia devorează gustarea, dar rămâne acolo. Ochii îi ard. Mă privesc fix. Eu suntprada.
Este clar că aceasta tânără văduvă şi-a înţeles visul. Întâi crezuse că moartea (bestia ameninţătoare), care deja îi luase soţul, venise acum pentru fiica ei. Dar aproape imediat şi-a dat seama că ea însăşi era în pericol. Era următoarea la rând, iar bestia venise pentru ea. A încercat să o îmblânzească aruncându-i animalul împănat învelit în tartan roşu. A ştiut, fără să fie nevoie să întreb eu, sensul acelui simbol: când soţul ei murise, purta pijamale de tartan roşu. Dar bestia era de neclintit: ea era prada ei. Claritatea deplină a acestui vis a inaugurat o schimbare majoră în terapia noastră: ea şi-a orientat atenţia de la pierderea catastrofică la propria sa finitudine şi la felul în care ar trebui să-şi trăiască viaţa.
Departe de a fi un concept ciudat şi rar întâlnit, experienţa revelatoare reprezintă pâinea şi cuţitul în munca clinică. În consecinţă, petrec mult timp învăţându-i pe psihoterapeuţi să identifice şi să valorifice în scop terapeutic experienţele revelatoare – ca în povestea lui Mark, unde un vis a deschis o uşă
care a dus la iluminarea lui.
Un vis provenit din suferinţă ca experienţa revelatoare: Mark Mark, un psihoterapeut în vârstă de patruzeci de ani, a venit la mine pentru terapie din cauza anxietăţii cronice şi a atacurilor intermitente de panică legate de moarte. Am văzut cât de neliniştit şi de agitat era în prima noastă şedinţă. Era preocupat în mod dureros de moartea surorii sale mai mari, Janet, cu şase ani în urmă. Janet îi fusese ca o mamă în tinereţe, după ce mama sa naturală se îmbolnăvise de cancer, când el avea numai cinci ani, şi murise zece am mai târziu, în urma multor reveniri ale bolii şi al multor operaţii care o desfiguraseră. În jurul vârstei de douăzeci de ani, Janet suferea de alcoolism cronic şi, în cele din urma, a murit din cauza cirozei. În ciuda devotamentului frăţesc pe care-l avusese faţă de ea – bătuse ţara-n lung şi-n lat sa fie alături de ea în timpul bolii – nu-şi putuse înlătura sentimentul că nu făcuse destul, că era vinovat şi, într-un fel, responsabil
de moartea ei. Vina lui era persistentă şi am întâmpinat dificultăţi serioase în terapie până când am reuşit să-l fac să treacă peste asta.
Aşa cum am spus, o potenţială experienţă revelatoare se regăseşte în traversarea oricărei suferinţe şi, adesea, îşi face apariţia într-un vis. Povestindu-şi unul dintre coşmarurile frecvente, Mark descria imaginea sângelui ţâşnind din mana surorii sale, o imagine corelată cu o amintire timpurie. Când avea cam cinci ani, sora sa fusese în casa unor vecini şi-şi băgase mâna într-un ventilator electric.
Îşi aminteşte ca a văzut-o alergând pe stradă şi ţipând. Era atât de mult sânge, atât de mult sânge roşu aprins, şi atâta groaza, a lui şi a ei.
Si-a amintit gândul pe care l-a avut (sau trebuie sa-l fi avut), copil fiind: dacă
protectoarea lui, Janet, atât de mare, atât de capabilă şi de puternică, era în realitate aşa de fragilă şi de uşor de distrus, atunci el chiar avea de ce să se teamă.
Cum ar putea ea să-l apere, dacă nu se putea apăra pe sine? Aşa stând lucrurile, în inconştientul său pândea probabil următoarea echivalenţă: Dacă sora mea trebuie să moară, atunci şi eu trebuie să mor.
Abordând mai deschis temerile sale faţă de moarte, a devenit mai agitat.
Adesea, se plimba încolo şi-ncoace prin biroul meu, atunci când discutam. Viaţa sa era compusă dintr-o perpetuă deplasare, programând o călătorie după alta, vizitând locuri noi ori de câte ori se ivea ocazia. Nu doar o dată i-a trecut prin cap gândul că, dacă ar prinde rădăcini undeva, ar deveni o ţintă sigură pentru Doamna cu Coasa: simţea că viaţa sa, într-adevăr toată viaţa sa, fusese un comportament fix, în aşteptarea morţii.
Treptat, după un an de terapie, a avut următorul vis revelator, care l-a determinat să-şi depăşească sentimentul de vină pentru moartea surorii sale: Unchiul şi mătuşa mea, ambii în vârstă, vor s-o viziteze pe Janet care stă la şapte cvartale distanţă. (În acel moment Mark mi-a cerut hârtie şi a desenat o grilă
de şapte pe şapte cu toată geografia visului.) Trebuie să traverseze râul ca să
ajungă la ea. Ştiam că trebuie să o vizitez şi eu, dar aveam treburi de făcut, şi amdecis să rămân acasă pentru moment, în timp ce ei se pregătesc, mă gândesc să ledau un mic cadou pentru Janet. Apoi, în vreme ce ei pornesc maşina, îmi amintesccă am uitat să pun un bileţel alături de cadou, şi fug după ei. Îmi amintesc cumarăta biletul – mai degrabă formal şi distant – semnat „pentru Janet, de la fratele tău.” Într-un fel ciudat, pot să o văd pe Janet stând pe partea cealaltă a grilei, adică dincolo de râu, poate făcându-mi cu mâna. Dar nu am simţit o mare emoţie.
Imagistica acestui vis este excepţional de transparentă. Rudele în vârstă mor (trec râul), şi se duc să o viziteze pe Janet, care stă şapte cvartale mai departe. (în acel moment al terapiei lui Mark, Janet era moartă de şapte ani.) Mark hotărâse să
nu meargă, deşi ştia că va trebui să treacă râul mai târziu. Avea treburi de făcut şi ştia că, dacă voia să rămână în viaţă, va trebui să renunţe la sora lui (aşa cum indica biletul formal care însoţea cadoul şi lipsa lui de emoţie când ea i-a făcut cu mâna de pe partea cealaltă a grilei).
Visul a marcat o schimbare: obsesia lui Mark legată de trecut s-a stins, şi el a învăţat, treptat, să-şi trăiască viaţa mai intens în prezent.
Visele au deschis o uşă pentru mulţi alţi pacienţii de-ai mei, incluzându-l pe Ray, un chirurg pe cale să se pensioneze, şi pe Kevan, care ajunsese la punctul în care munca noastră împreună a luat sfârşit şi părăsea terapia.
Chirurgul care iese la pensie: Ray
Ray, un chirurg în vârstă de şaizeci şi opt de ani, a venit la terapie din cauza anxietăţii persistente legate de pensionarea sa iminentă. La a doua şedinţă, mi-a povestit acest scurt fragment dintr-un vis.
