Cu toate că Steve era cu douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă decât ea,
întotdeauna fusese cu douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă. Faptul că se pensionase, fusese semnul care-i arătase că acum Steve era un om bătrân.
Mai multe dinamici au izvorât din discuţia noastră. În primul rând, ea spera să
se poată detaşa de Steve astfel încât să nu fie împinsă spre bătrâneţe înainte de vreme. În al doilea rând, nu reuşise niciodată să înlăture durerea provocată de moartea mamei sale, pe vremea când ea avea doar zece ani; nu voia să trebuiască
să se confrunte cu o nouă pierdere dureroasă în eventualitatea morţii lui Steve.
Mi se părea că Bernice încerca să se protejeze de durerea eventualei pierderi a lui Steve, încercând să-şi reducă ataşamentul faţă de el. I-am sugerat că nici furia şi nici retragerea în sine nu sunt soluţii eficiente pentru a evita finalurile şi pierderile.
I-am explicat în termeni clari dinamica propriilor sale reacţii, citându-l pe Otto Rank, unul dintre colegii lui Freud, care spunea: „Unii refuză împrumutul vieţii ca să nu trebuiască să plătească datoria morţii”. Această dinamică nu este neobişnuită. Cred că mulţi dintre noi am întâlnit persoane care se închistează şi evită să intre cu sete în vârtejul vieţii de teamă să nu aibă prea mult de pierdut.
Când am început să lucrăm i-am spus: „Este ca şi cum te-ai îmbarca pentru o croazieră pe ocean, dar ai refuza să legi prietenii şi toate activităţile interesante ca să eviţi tristeţea sfârşitului inevitabil al croazierei.”
„Ai înţeles perfect”, a răspuns ea.
„Sau nu v-aţi bucura de răsăritul soarelui, pentru că…”
„Da, da, da, ai fost foarte clar,” a râs întrerupându-mă.
Pe parcursul muncii noastre, care avea ca scop schimbarea ei, am descoperit câteva teme de lucru. Îi era teamă să redeschidă rana pe care o suferise la vârsta de zece ani când îi murise mama. După câteva şedinţe a început să înţeleagă
ineficienţa strategiei sale inconştiente. În primul rând, nu mai era un copil neajutorat de zece ani. Nu numai că îi va fi imposibil să evite durerea când Steve va muri, dar durerea va fi agravată de sentimentul de vină că l-a abandonat atunci când a avut mai multă nevoie de ea.
Otto Rank a definit dinamica folositoare a tensiunii constante dintre „anxietatea vieţii” şi „anxietatea morţii”, care poate să-i fie deosebit de folositoare terapeutului. După părerea sa, o persoană care se dezvoltă caută individualizarea, creşterea şi împlinirea potenţialului său. Dar există un preţ! Dezvoltându-se, crescând, îndepărtându-se de natură, individul descoperă anxietatea vieţii, o singurătate înspăimântătoare, un sentiment de vulnerabilitate, o pierdere a unei legături solide cu un întreg mai mare. Ce facem când această anxietate a vieţii devine de nesuportat? Pornim într-o altă direcţie: ne întoarcem, renunţăm la separare şi căutăm confort în fuziune, adică în faptul că fuzionăm cu cineva şi ne încredinţăm altcuiva.
Cu toate acestea, în ciuda confortului şi tihnei pe care le aduce, soluţia fuziunii este instabilă: până la urmă persoana dă înapoi din faţa pierderii eului unic şi a sentimentului stagnării. Astfel, fuziunea dă naştere anxietăţii morţii, între aceşti doi poli – anxietatea vieţii şi anxietatea morţii, sau individuaţie şi fuziune –
oamenii oscilează toată viaţa. Această formulare a devenit baza extraordinarei cărţi a lui Ernest Becker, The Denial of death (Negarea morţii).
La câteva luni după ce Bernice a terminat terapia, a avut un coşmar ciudat, extrem de tulburător şi a solicitat o consultaţie pentru a discuta despre el. Mi-a povestit visul într-un e-mail:
Sunt îngrozită că un crocodil mă urmăreşte. Cu toate că pot să sar şapte metri înînălţime ca să-l evit, vine după mine. Oriunde mă ascund, mă găseşte. Mă trezesctremurând, scăldată în transpiraţie.
În şedinţa noastră, s-a străduit să înţeleagă sensul visului. Ştia că crocodilul însemna moartea care o urmăreşte. Dar de ce acum? Răspunsul a devenit clar când am explorat evenimentele zilei dinaintea coşmarului. În acea seară, soţul ei, Steve, fusese aproape să facă un accident serios de maşină, din cauza căruia s-au certat teribil, ea insistând ca el să nu mai conducă niciodată noaptea pentru că are vederea slabă.
Dar de ce un crocodil? De unde apăruse? Şi-a adus aminte că mersese la culcare în seara aceea după ce s-a uitat la tulburătoarea ştire despre moartea îngrozitoare a australianului Steve Irwin, „îmblânzitorul de crocodili”, ucis de o pisică de mare în timp ce făcea scufundări. Pe măsură ce vorbeam, a avut revelaţia că numele lui Steve Irwin era o combinaţie între cel al soţului ei şi al meu – cei doi bărbaţi în vârstă de a căror moarte se temea cel mai mult.
Seria celor trei eseuri ale Iui Schopenhauer: Ce este omul, Ce are omul, Cereprezintă omul
Care dintre noi nu a cunoscut vreodată o persoană (incluzându-ne, poate, chiar pe noi înşine) atât de concentrată pe acumularea de bunuri sau preocupată de ceea ce gândesc ceilalţi, încât să-şi piardă conştiinţa de sine? Când unei astfel de persoane i se pune o întrebare, are tendinţa să caute răspunsul mai degrabă în afară decât înăuntrul ei; adică acea persoană cercetează feţele celor din jur încercând să ghicească ce răspuns doresc sau aşteaptă aceştia.
Pentru beneficiul unei astfel de persoane mi se pare util să rezum o serie de trei eseuri pe care Schopenhauer le-a scris târziu în viaţă (într-un limbaj clar, accesibil oricui manifestă înclinaţii filosofice). În esenţă, eseurile subliniază că singurul lucru care contează e ceea ce un individ este; nici bogăţia, nici bunurile materiale,
statutul social sau reputaţia nu aduc fericirea. Cu toate că acestea nu sunt în mod explicit reflecţii pe marginea unor chestiuni existenţiale, ne sunt de folos pentru a trece de la aspecte de suprafaţă la chestiuni mai profunde.
1. Ce avem. Bunurile materiale sunt nişte năluci. Schopenhauer demonstrează
elegant că acumularea de bogaţii şi bunuri materiale este nesfârşită şi nesatisfăcătoare; cu cât avem mai mult, cu atât mai mult ne cresc pretenţiile.
Bogăţiile sunt ca apa mării: cu cât bem mai mult, cu atât suntem mai însetaţi. La sfârşit, nu noi avem bunuri, ci ele ne au pe noi.
2. Ce reprezentăm în ochii celorlalţi. Reputaţia este la fel de efemeră ca bunurile materiale. Schopenhauer scrie: „Jumătate dintre grijile şi anxietăţile noastre se nasc din preocuparea pentru părerile celorlalţi… trebuie să ne extragem acest spin din trup." Nevoia de a lăsa o bună impresie este atât de puternică, încât unii prizonieri au mers la locul execuţiei având ţinuta şi ultimele gesturi planificate dinainte. Opinia celorlalţi este o fantasmă care se poate modifica în orice moment.
Părerile atârnă de un fir de aţă şi ne transformă în sclavi ai gândurilor celorlalţi sau, mai rău, a ceea ce par ei să gândească, pentru că nu putem şti niciodată ce gândesc cu adevărat.
3. Ce suntem. Numai ceea ce suntem contează cu adevărat. O conştiinţă
sănătoasă, spune Schopenhauer, înseamnă mai mult decât o bună reputaţie.
Scopul nostru cel mai important ar trebui să fie o sănătate bună şi bogăţia intelectuală, ceea ce ne poate oferi o rezervă inepuizabilă de idei, independenţă şi o viaţă morală. Echilibrul interior rezultă din conştientizarea faptului că nu lucrurile în sine ne deranjează, ci interpretarea pe care le-o dăm.
Această ultimă idee – că nu experienţele în sine, ci felul în care le interpretăm determină calitatea vieţii noastre – este o doctrină terapeutică importantă care datează din Antichitate. O teză centrală în şcoala stoicilor, a fost transmisă prin Zeno, Seneca, Marc Aureliu, Spinoza, Schopenhauer şi Nietzsche, devenind un concept fundamental atât în psihanaliză, cât şi în terapia cognitiv-comportamentală.
Idei precum argumentele lui Epicur, transmiterea prin reverberaţie, evitarea vieţii netrăite, accentul pe autenticitate care apare în aforismele citate, toate sunt eficiente în combaterea anxietăţii morţii. Dar eficienţa tuturor acestor idei este intensificată de o altă componentă – relaţionarea intimă cu ceilalţi – pe care o abordez în capitolul următor.
Capitolul 5
Cum să depăşim teroarea morţii prin relaţionare
Atunci când înţelegem în sfârşit că vom muri, iar toate celelalte fiinţe senzorialevor muri odată cu noi, începem să înţelegem într-un mod acut, care aproape că nefrânge inima, fragilitatea şi importanţa fiecărui moment şi a fiecărei fiinţe şi dinaceastă înţelegere se poate naşte o compasiune adâncă, clară şi fără limite pentrutoate fiinţele.
SOGYAL RINPOCHE, The Tibetan Book of Living and Dying Moartea reprezintă destinul. Dorinţa de a supravieţui şi frica de anihilare vor exista mereu. Este ceva instinctiv – înrădăcinat în protoplasmă – şi are un efect uriaş asupra felului în care îţi trăieşti viaţa.
De-a lungul secolelor, noi, oamenii, am dezvoltat o multitudine de metode –
unele conştiente, altele inconştiente, poate la fel de multe ca şi numărul de oameni – pentru a atenua frica de moarte. Unele metode dau rezultate; altele sunt şubrede şi ineficiente. Un exemplu reprezentativ pentru acele persoane care îşi întâmpină moartea în mod autentic şi îi integrează umbra în adâncul lor, este această tânără care a scris următorul e-mail:
