reconstitui legătura de sânge mi-a spus că „sunt neamuri, dar 168 NEÎNCREDEREA
nu se ţin de neamuri", folosind expresia pe care o auzisem iarăşi şi iarăşi de la Dumitru şi Vasile, Andrei şi sora lui, Gheorghe şi verii lui uitaţi, Adina şi rudele din partea tatălui şi mulţi alţii. Toate relaţiile de rudenie au un sfârşit comun în acest sens. Oamenii nu se mai recunosc ca rude sau nu se mai comportă conform identităţilor formale atunci când nu se mai
„ţin" drept rude. ,,A (se) ţine de neamuri" e mai mult decât o legătură genealogică deoarece denotă îndeplinirea normelor şi aşteptărilor de apropiere mutuală către persoanele înrudite prin sânge şi prin alianţă, şi faţă de rudele spirituale. Mai mult, forma tranzitiv plurală a verbului denotă faptul că e vorba de un efort comun prin care actorii „se ţin" unii pe alţii (vezi Stasch, 2009: 130-132, pentru un construct lingvistic similar referitor la relaţia de rudenie la populaţia korowai), efort care sugerează că „oamenii sunt conştienţi de existenţa unui fost sau potenţial străin în ruda din momentul respectiv" (Stasch, 2009: 136).
Întâi şi-ntâi, ,,a te ţine" implică recunoaşterea directă, în interacţiunile sociale şi identificarea socială publică. Odată
cu această identitate, ar trebui să existe şi un cod de conduită
aplicabil reciproc fiecărui individ, într-o relaţie dată. Esenţial e faptul că „a te ţine" implică o atitudine explicită şi practici sociale complexe, care ţintesc la reproducerea şi cultivarea înrudirii în chip de relaţie socială în desfăşurare. Iar asta merge de la lucruri mici, ca a te adresa unei persoane cu termenul de rudenie aferent, ,,ce faci, nepoate?", atunci când întâlneşti persoana respectivă sau schimbul de glume, veşti şi bârfe, până
la interacţiuni mai intime, ca vizitele acasă şi participarea la ritualuri de familie şi ajutorul investit în timpuri de nevoie.
Şi dacă ultimul este cel mai tangibil şi adesea vital în momentele-cheie, celelalte manifestări sunt mai subtile, dar la fel de importante.
Într-o bună zi, i-am dus pe Gelu şi unchiul lui din partea tatălui cu maşina într-o vizită la un văr de-al doilea, care locuia FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 169
într-un alt sat. Cei doi îşi anunţaseră vizita în avans şi au adus câteva produse domestice drept cadouri. Am fost aşezaţi la masa întinsă rapid cu câteva feluri simple şi a urmat o conversaţie însufleţită. Fiindcă nu se mai văzuseră de câţiva ani, cu toţii şi-au petrecut câteva ore povestind ce li se mai întâmplase între timp, atât lor, cât şi rudelor comune. Voiau să ştie cum o duc bătrânii cu sănătatea, cine anume lucrează unde, ce fac copiii lui Cutare şi aşa mai departe. Am plecat înapoi spre Săteni însoţiţi de vorbe bune şi cu promisiuni de a ni se întoarce vizita. ,,Bine, dar de ce-aţi vrut să mergeţi la bătrân?"
i-am întrebat pe Gelu şi unchiul lui. ,,Aşa e la noi, ne ţinem ca rude", mi s-a spus simplu şi cu mândrie, folosind chiar expresia cu încărcătură culturală pe care o vânam.
Cu toate acestea, am mai observat ceva. În timpul conversaţiei, Gelu aruncase întrebări cu privire la persoana care administrează pământul din Săteni al gazdei şi la ceea ce se va întâmpla cu terenul în viitor. Îşi exprimase dorinţa de a face o ofertă preferenţială în cazul în care rudele lui de departe ar fi vrut să vândă un lot important, lipit de pământul lui datorită mecanismului de moştenire partibilă de la strămoşi. Proximitatea fizică a proprietăţii oferea ocazia reactivării unei relaţii de rudenie îndepărtate, din motive strategice. Vizita era motivată de strategii economice - unul din mai multele motive de a menţine relaţia cu gazda noastră, un om de treabă, respectat, fost cadru militar, cu copii ajunşi bine, care se purtaseră des frumos cu mama prietenului meu. Bătrânul era genul de rudă pe care cineva şi l-ar dori în materie de beneficii sociale reciproce şi de care „s-ar ţine" prin gesturi de comunicare, recunoaştere şi simpatie. Rudenia are nevoie de aceste semne de „ţinere" comunicate cu reciprocitate.
Vizitele şi alte moduri de a „te ţine neamuri" nu sunt mereu dublate de o strategie explicită sau ascunsă. Atunci când localnicii vizitează alt sat sau se duc până la celălalt capăt al Săteni ului, aceştia se vor asigura că se opresc acasă la rudele 170 NEÎNCREDEREA
din zonă, chiar fără să anunţe, pentru că ştiu că sunt mereu bine-veniţi, ba chiar admonestaţi mai în glumă, mai în serios dacă omit gestul de curtoazie. Sătenii caută compania rudelor dintr-o mie de motive, ca dorul, grija faţă de celălalt, plăcerea de a bârfi, de a te lăuda sau a te plânge. În vizitele acasă, indivizii relevanţi sunt admişi în intima sferă domestică, spre deosebire de „străini". Caracterul privat al casei permite o plajă de modalităţi de exprimare a onestităţii şi generozităţii, cu daruri simbolice şi confidenţe circulând permanent în ambele sensuri între partenerii sociali. Deşi nu ţintesc neapărat la scopuri imediate, interacţiunile planificate sau întâmplătoare sunt un fel de poliţă de asigurare. Nu poţi merge să ceri ajutor unei rude pur şi simplu, fără un istoric al unei relaţii mutuale. A apărea de niciunde cu o rugăminte ar putea fi expediat ca oportunism făţiş. E mai greu însă să refuzi o persoană care a dorit să aibă de-a face cu tine recent, fără nici un fel de interes. Iar asta e un motiv în plus pentru ca orice vizită obişnuită să includă şi gesturi ce consolidează încrederea reciprocă.
Am putut înţelege foarte bine de ce migranţii din Săteni îşi petreceau atâta timp şi cheltuiau atâţia bani pentru a-şi vizita zecile de rude în vacanţele petrecute acasă, dar nu şi de ce aduceau sacoşe întregi de cafea de la supermarketurile din Marea Britanie şi Italia - sau ciocolată absolut identică, deşi uneori un pic mai scumpă decât produsele disponibile în România. ,,Ca să ştie că ne-am gândit la ei când eram în străinătate", mi-a răspuns o femeie. Ciocolata „din Anglia" transmite un semnal onest şi credibil că rudele sunt „ţinute" aproape în minte, chiar şi atunci când sunt fizic foarte departe. Migra
ţia creşte importanţa vizitelor acasă, care se răresc inevitabil, dar devin cu atât mai importante, adăugând noi fire în urzeala rudeniei ce riscă să fie destrămată de timp şi de distanţă.
Există şi un tip special de vizite domestice asociate unui ritual care, în mod paradoxal, ar trebui să strângă tot satul laolaltă, deşi mai toată lumea stă acasă. Hramul bisericii din FACEREA ŞI DES FACEREA NEAMURILOR 171
Săteni este ziua unui sfânt şi este celebrată printr-o slujbă, urmată de mici ceremonii domestice. Deşi formal e vorba de sărbătoarea întregului sat, interesul central al hramului implică reţelele personale de rudenie. Familiile întind o masă
bogată în bucate şi băuturi şi se pun să-i aştepte pe „hrămeni" rude şi prieteni din localităţile învecinate. Cei mai mulţi îşi anunţă vizita în avans, deşi alţii vin special să facă o surpriză
