FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 185
Soţii se gândesc temeinic, în avans, cine ar trebui invitat, cu alte cuvinte, ce rude şi prieteni au o semnificaţie socială
pentru ei sau familiile de origine. Planificarea atentă, din timp, se extinde şi la cercul rudelor şi cunoştinţelor recente mai puţin frecventate, mai ales dacă acestea au mijloace financiare.
Un migrant şi-a adus şeful italian din Sicilia, iar funcţionarii locali participă adesea la nunţile colegilor lor. Unii trebuie să
traverseze România, fiindcă a refuza să participi fără un motiv bun este considerat o dovadă flagrantă de atitudine negativă.
Cei care nu pot participa fizic pot, şi de cele mai multe ori o fac, să trimită un dar în bani pentru a-şi proba de la distanţă
angajamentul moral. Cu toate acestea, faptul de a nu fi invitat trimite un semnal la fel de clar şi puternic. Atunci când mândrul crescător de vite Daniel a aflat de nunta fiicei surorii lui, doar la câteva luni după eveniment, a decis că răceala dintre el şi aceasta atinsese un punct maxim. Nici măcar nu a mai avut nevoie să se confrunte cu sora lui, din moment ce nu putea exista nici o explicaţie alternativă. Nu ai cum uita să
trimiţi o invitaţie la nuntă fratelui sau unchiului tău, omisiunea era cât se poate de grăitoare.
Fără ca nimeni să rostească asta vreodată, tinerii căsătoriţi sunt obligaţi moral să se revanşeze la viitoarele nunţi şi botezuri ale oaspeţilor. Reciprocitatea leagă familiile în participarea ciclică la ritualuri, de-a lungul vieţii, transmiţându-se uneori peste generaţii. Deşi sunt numite „daruri", adică lucruri oferite unilateral şi necondiţionat, sumele sunt consemnate în memorie şi uneori chiar în scris, de bătrâni. Şi cel care dă, şi cel care primeşte ţin socoteala exactă a „obligaţiilor", pentru interac
ţiunile viitoare. Cuvântul sugerează fără echivoc că prezenţa e obligatorie, chiar dacă se dovedeşte împovărătoare pentru familiile cu dificultăţi financiare, care trebuie uneori să împrumute bani pentru a evita eşecul de a nu putea participa.
Fascinant, gestul fizic de a oferi banii uneori contează mai mult decât transferul financiar propriu-zis. Atunci când Gabi şi Mihai şi-au botezat fiica, într-o vineri, unul dintre clienţii 186 NEÎNCREDEREA
deveniţi prieteni a participat la ceremonie şi a oferit I SO de euro. O coincidenţă a făcut ca acesta să se căsătorească chiar în următoarea zi, dar, din cauza oboselii, cei doi nu au putut participa la ceremonie. Totuşi, Mihai a condus sâmbătă până
acasă la client şi i-a dat în dar exact cei I SO de euro primiţi cu o zi înainte. Pur monetar, transferurile pare că nu ar fi avut sens, fiindcă s-ar fi anulat reciproc, cu nişte mici costuri în plus (oboseala mirelui de a fi participat la două petreceri succesive). În acelaşi mod cu cercul Kula din Melanesia (Malinowski, I922)* sau alte daruri „gratuite" sau „libere" (Mauss, I92s), oferirea rituală de bani onorează explicit şi apăsat promisiunile făcute şi creează obligaţii ulterioare. Această succesiune, dincolo de sumele implicate, comunică deschis şi public legătura durabilă dintre parteneri sociali.
Ciclul reciprocităţilor rituale exprimă încrederea în solidaritatea din viitor. Ai venit la nunta mea, voi veni la nunta ta. Tinerele familii se bazează pe susţinerea colectivă şi coordonată într-un moment important din propria viaţă, pentru a contribui la rândul lor, în acelaşi fel, la bunăstarea oaspeţilor sau a copiilor lor când le va veni rândul. Un dar anume nu îl anulează pe cel anterior, nu se consemnează stingerea datoriei.
Ci, mai degrabă, îl îndatorează pe cel care îl primeşte la modul axiomatic, pentru prestaţiile rituale ulterioare, extinzându-se la botez şi chiar, aşa cum vom vedea, la înmormântări. Aşezarea soţilor în lumina reflectoarelor de atenţie şi copleşirea lor cu daruri de către adunarea de rude şi prieteni sunt acţiunile ce creează şi fac să dureze relaţiile sociale în timp. În plus, comunică simbolic şi onest, prin bani-gheaţă, faptul că o viaţă
socială cu sens presupune cooperarea între familiile înrudite sau legate prin prietenie.
* Aşa-numitul Inel Kula este un sistem de schimb ceremonial între locuitorii insulelor Trobriand din Papua-Noua Guinee. Mii de locuitori ai insulelor călătoresc distanţe lungi cu canoea pentru a face schimb de cochilii valoroase, atât în sensul acelor de ceasornic, cât şi în sens contrar.
FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 187
Fapt interesant, participanţii nelegaţi prin relaţii de rudenie cu mirii - vecini sau prieteni - sunt mai numeroşi astăzi decât acum câteva decenii, confirmând scenariul flexibilităţii crescute a relaţiilor sociale. Dacă diminuarea graduală a dependenţei de relaţii mutuale cu rudele apropiate este compensată de prietenie, aceasta poate deveni ea însăşi o formă
de rudenie, dacă i se atribuie o identitate instituţională care include norme de îndatoriri morale. Prin ritual, prietenii buni se pot face �eamuri.
Alegerea rudelor prin obligaţii morale
Unii oaspeţi ajung la nunţi fără să fi avut interacţiuni semnificative anterioare cu tinerii căsătoriţi. Numiţi colectiv „obligaţii", aceştia sunt cei invitaţi de naşi. A accepta să fii naş la o nuntă conferă prestigiu şi te face un partener social valoros, dar include şi obligaţia de a-i invita pe cei la ale căror ritualuri ai participat sau faţă de care îţi creezi obligaţii viitoare, pentru a spori participarea şi câştigurile nunţii în cauză. Cu cât un naş aduce mai multe „obligaţii", cu atât mai mare e investiţia acestuia în noua familie. Interesant e faptul că naşul care face invitaţia, şi nu mirii, deci el e cel care va trebui să se achite de obligaţie, respectând tiparul datoriei personale.1
De ce însă se dau de ceasul morţii naşii pentru a oferi daruri mai mari decât ale altora şi pentru a se îndatora social pe viitor?
Pentru a înţelege asta, trebuie să aruncăm o privire la un alt ritual fundamental de înrudire, care se aseamănă foarte tare cu nunţile, incluzând şi participarea rudelor şi a prietenilor şi donaţiile semnificative: botezul. Moment care creează şi el 1. Nunta e un loc bun pentru a-ţi crea o relaţie de prietenie, care va duce la o invitaţie directă şi întărirea legăturilor de familie între cei care până la momentul respectiv erau străini, lucru care evocă o concepţie comună cu privire la alegerea personală a relaţiilor de rudenie şi prietenie.
188 NEÎN CREDEREA
o relaţie de înrudire, el este similar, în legăturile instituţionale produse, cu legătura elementară de familie. La nuntă, doi oameni devin rude ca soţ şi soţie. La botez, devin tatăl şi mama unui copil, iar acesta devine urmaşul lor. Cele două ritualuri comunică şi legitimează dinaintea societăţii crearea de legături fundamentale de rudenie. În plus, fiecare din cele două
ritualuri adaugă câte un alt domeniu de rudenie, diferit ontologic de legătura de sânge sau prin alianţă, deşi e în continuare desemnat în categoria de neamuri. Numite în antropologie relaţii de rudenie fictivă sau simbolică, acest gen de relaţii emulează rudenia „reală" în reprezentare şi practici. Naşii devin părinţi spirituali ai copilului botezat şi poartă acelaşi titlu clasificator cu cei de cununie, la care şi-au oferit şi asumat calitatea de părinte spiritual al mirilor.
