FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 199
adultă şi îi lăsase moştenire întreaga gospodărie, deşi cei mai mulţi localnici credeau că şi bărbatul ştia, de fapt, că nu se înrudea biologic cu el.
La rândul lui, Costel şi-a jucat rolul social, ca fiu exemplar.
Dacă ambii s-au comportat conform aşteptărilor de la această
relaţie familială, presupusul tată biologic al lui Costel şi-a crescut un alt băiat, recunoscut legitim. După o ceartă mult mai serioasă decât cea dintre Mihai şi Ioan, tatăl şi fiul natural-şisocial au încetat să-şi mai vorbească şi au luat-o fiecare pe drumul lui. Comportamentul moral, şi nu reproducerea biologică, este cel care determină în ultimă instanţă legăturile de filiaţie, ca reprezentare şi practică a acesteia.
Un bărbat şi o femeie pot de asemenea adopta un copil, pentru a-l creşte ca pe un urmaş natural. În schimb, copilul adoptat îşi tratează, conştient sau nu, părinţii şi ceilalţi membri ai familiei ca şi cum ar fi legat de ei printr-o legătură de sânge. Şi cei care adoptă, şi cei adoptaţi folosesc desemnările obişnuite, de mamă, tată sau copil, chiar dacă pot clarifica faptul că relaţia nu este biologică, ci una ce implică un „copil de suflet". Înclinaţiile naturale pot fi emulate prin acceptarea mutuală a rolurilor sociale şi a îndatoririlor şi drepturilor filiale şi părinteşti.
Relaţiile cu şi fără conexiune de sânge coexistă în rolurile sociale de părinte şi frate sau soră. Oricum ar fi devenit parte a unei familii, membrii acesteia trebuie să se poarte cu generozitate unii cu alţii, să se susţină colectiv şi să se definească
prin gospodărie, ca grup corporatist. În termeni morali, normele sociale care definesc relaţia părinte-copil sau frate-soră
nu depind necesar de legăturile biologice. Deşi aşteptările sociale cu privire la conformitatea la ele sunt mai puternice în cazul conexiunilor naturale, cazurile relativ puţine de aloparentalitate în care legătura de sânge e complet absentă dovedesc că relaţiile de descendenţă în Săteni pot depăşi oarecum fundamentele bio-genetice.
200 NEÎN CREDEREA
Adopţia poate fi chiar singura soluţie pentru familiile incapabile să producă urmaşi. A muri fără copii este pentru localnicii din Săteni cea mai tristă soartă, iar suferinţa care rezultă
din ea e depăşită doar de tragedia morţii copiilor înaintea părinţilor - cu atât mai mare, atunci când aceştia nu apucă să
producă nepoţi. Ca şi cum ideea de dispariţie a propriului neam n-ar fi o apăsare suficientă, bătrânii singuri din sat se descurcă
greu în viaţa de toate zilele, de la procurarea hranei la supravieţuirea în iernile reci. Gândul de a muri singur(ă), fără cineva alături în viaţa de acum şi cea de după, provoacă multe nopţi nedormite, dar există totuşi o alternativă în cazul infertilităţii biologice.
Aşa cum s-a întâmplat cu Dorina, practica de a transforma rude de sânge mai îndepărtate în membri ai familiei le ridică
pe acestea la statutul de copii naturali, cu drepturi şi obligaţii, exploatând conexiunea biologică mai redusă, dar reală. Atunci când nu există neamuri disponibile şi dispuse, un cuplu de tineri din vecinătate, poate mai săraci, dar harnici, poate fi cea mai bună sau singura soluţie. În adopţia târzie, relaţia reproduce de asemenea legătura de filiaţie ideal biologică.
Copiii fictivi au grijă de părinţii simulaţi în anii de crepuscul ai acestora şi primesc dreptul de ultimogenitură, un aranjament considerat echitabil între părţile implicate.
Chiar dacă şi cei adoptaţi ca adulţi uneori folosesc desemnări ca „mamă" sau „tată", localnicii consideră că lipsa legăturii de sânge e o soluţie-limită, dar nu optimă. Se aude de cazuri de descendenţi fictivi nerecunoscători, care profită de pe urma izolării şi a vulnerabilităţii bătrânilor. Totuşi, aceste exemple pot fi completate cu altele în care relaţiile artificiale funcţionează mai bine decât cele reale, pentru toţi cei implicaţi. Atunci când am insistat în privinţa importanţei legăturilor de sânge, interlocutorii deseori contraziceau discursurile uzuale despre siguranţa şi căldura acestora cu răspunsuri ca:
,,Nu vezi că în ziua de azi fiul îl omoară pe tată şi fratele pe frate?!"
FACEREA ŞI DESFACEREA NEAMURILOR 201
,,Sângele apă nu se face" este idiomatismul definitoriu pentru conexiunea naturală dintre copii şi părinţi şi extensiile ei bio-genetice, la Săteni. Dar, deşi este modul preferat de a crea legături de familie, reproducerea biologică nu e şi singurul.
Legătura naturală e doar modelul ideal şi numeric predominant pentru instituţia socială a familiei. Normele sociale folosesc categorii derivate din aşteptările pe care le comportă
faptele procreării şi cosubstanţialităţii părinţilor, copiilor şi altor rude de sânge. Însă poziţiile sociale pot fi ocupate şi de cei care se conformează rolului de neam. Poţi fi crescut la fel ca un copil sau frate biologic fără vreo legătură de sânge sau poţi alege, conştient, să îndeplineşti rolul de părinte sau copil la vârsta adultă printr-o ficţiune legitimă.
Localnicii din Săteni au dat dovadă de aceeaşi flexibilitate în raţionamentele cu privire la filiaţie într-un experiment care a avut ca scop testarea indiciilor etnografice şi explorarea ra
ţionamentelor esenţialiste cu privire la rudenie. Am prezentat unui număr de aproximativ 100 de persoane un scenariu în care, din cauza unei erori de la maternitate, o pereche de părinţi de etnie română pleacă acasă cu un copil rom (iar părinţii romi pleacă şi ei cu copilul primei perechi).1 Deşi majoritatea respondenţilor considerau că toate trăsăturile fizice şi multe dintre cele de caracter sunt moştenite de la părinţii naturali, ei au presupus şi apariţia unor caracteristici create de interac
ţiunea cu perechea de părinţi care creşte copilul.
Cei mai mulţi au considerat copilul fictiv ca fiind mai degrabă român decât rom şi aproximativ o jumătate dintre subiecţi au considerat că el urma să dea dovadă de înclinaţii şi virtuţi mai degrabă caracteristice ţăranilor decât grupului etnocultural minoritar. Mai interesant încă, majoritatea a considerat că copilul rom din naştere merită să moştenească gospodăria 1 . Experimentele care compară localnicii din Săteni cu romii cortorari au fost realizate împreună cu Cătălina Tesar.
202 NEÎNCREDEREA
şi pământul părinţilor care l-au crescut în Săteni în mai mare măsură decât copilul natural, care a fost crescut de romi. În concepţia lor morală, chiar şi un individ care aparţine biologic unei categorii etnice privită cu desconsiderare (dacă nu chiar dispreţ) ar trebui să primească drepturile fundamentale la moştenirea proprietăţilor părinţilor dacă a fost crescut după
naştere de o familie din Săteni, ca urmaş social, chiar dacă nu şi biologic.
Ambivalenţa şi fragilitatea definiţiilor conceptuale de mai sus s-au dovedit în mod repetat frustrante în tentativele mele repetate de a ajunge la esenţa a „ceea ce e de fapt rudenia"
(Sahlins, 201 3), încă din primele zile ale prezenţei mele pe teren. Problema era creată de dorinţa de a impune o distincţie între ereditate şi creştere care nu corespundea concepţiei existente în Săteni cu privire la fundamentele relaţiilor sociale
· primare. Etnografia sugerează că oamenii folosesc mutualitatea ca unitate de evaluare morală pentru a interpreta rudenia şi pentru a interacţiona cu familia şi neamurile. Cel mai important lucru, la o rudă, e ce „fel de om" e, termen ce indică „natura umană" sau „caracterul". Această calitate personală explică procesul prin care o asociere mutuală dintre persoane poate înlocui filiaţia biologică, la fel cum explică de ce filiaţia biologică
