ne hotărâm." - John Berger [1967] 1997:60
Carantinată în spitale şi la pompele funebre în societăţile urbane (Elias, 2010), moartea este un moment social semnificativ în Săteni. Este anunţată de dangătul clopotelor din biserică, iar apoi ştirea se răspândeşte din gură-n gură. O pânză
neagră, atârnată la stradă, şi în ziua de azi becuri aprinse permanent atrag atenţia asupra casei intrate în doliu. De obicei bine ferecată, uşa de la stradă a casei se deschide acum larg către exterior. Ea duce în „camera bună" din faţă, în care se află lăzile de zestre şi alte bunuri simbolice, spaţiu focal al ritualurilor domestice. În timpul priveghiului, care durează
trei zile, mortul e aşezat pe o masă, în sicriul deschis, înconjurat de obiecte simbolice şi scaune pentru cei care-l veghează.
Dacă în viaţa cotidiană casele sunt fortăreţe epistemice, ritualurile morţii abolesc toate barierele secretului. Ceea ce MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 207
ar fi putut fi ascuns sau ambiguu devine deschis şi clar, fiindcă
obiceiul dictează ca toată lumea să poată participa la priveghi şi să fie primită cu generozitate de familie. Practicile mortuare transformă evenimentul biologic în fapt social, ca să urmăm ideea lui Maus (1 925), exprimând concepţia despre lume a localnicilor din Săteni şi bazele organizării lor sociale. Moartea cuiva este o provocare totală, fiindcă persoana respectivă
îşi pierde autonomia de acţiune, dar continuă să fie prezentă
şi relevantă, prin actele celor rămaşi în viaţă, care ţin cont de trecut şi se pregătesc de viitor.
Aşa cum sugerează John Berger, e vorba de un moment de reflecţie. În măsură mai mare decât în alte puncte ale existen
ţei, reflecţia vine atât de la prieteni, cât şi de la duşmani, de la neamuri şi de la străini, dinăuntrul şi din afara casei. Practicile mortuare sunt momente intens comunicaţionale, când domeniul privat al vieţii devine public prin ritual. Momentul morţii exprimă interacţiuni sociale care s-au creat în ani şi care trebuie marcate în prezent, din moment ce nu va mai exista o altă ocazie. Viitorul aparţine, acum, rudelor defunctului, care îşi continuă solidaritatea morală compactă şi îşi arată grija faţă de „ai lor" în moarte, aşa cum au făcut-o şi în timpul vieţii. Dar, uneori, ar putea alege să n-o facă.
Acest capitol îşi propune să demonstreze că localnicii din Săteni văd în moarte o expresivă şi integrativă poveste a vieţii.
Distincţia dintre a fi iertător sau neiertător, dintre a fi prezent sau nu exprimă concepţia mai largă asupra societăţii, ca fiind împărţită în interacţiuni sociale morale şi non-morale. Ceea ce se întâmplă după moarte cuiva spune o poveste despre persoana decedată, despre relaţiile ei sociale din timpul vieţii, realizările şi eşecurile ei. Şi orice poveste despre moarte se termină cu tâlc, cu revelarea forţelor care fac societatea să
trăiască etern, deşi fiecare membru este finit şi efemer ca orice fiinţă vie.
208 N EÎN CRED EREA
A fi acolo: mora litatea confruntării cu moartea Într-o seară târzie, prin cârciumile satului s-a răspândit vestea că Vasile Ion a fost găsit mort. Fiindcă era bătrân şi nimeni din cei aflaţi în baruri nu era apropiat de el, evenimentul n-a emoţionat foarte tare pe nimeni. Mai degrabă băutorii erau curioşi de felul cum murise Vasile şi de ce se întâmpla acasă
la el în clipa respectivă. Un vecin îl găsise fără suflare în curte şi le anunţase pe cele două fiice ale bătrânului, care se aflau într-un oraş din apropiere. Pentru că mă întâlnisem de câteva ori cu bătrânul cioban şi eram bun prieten cu una din vecinele lui Vasile, i-am dus acesteia vestea. Auzind ce s-a întâmplat, a făcut o cruce mare, s-a îmbrăcat imediat şi a pornit către casa lui Vasile, iar eu am urmat-o.
Am găsit acolo vreo cincisprezece apropiaţi care se ocupau energic de pregătiri. Un vecin bărbat (din afara gospodăriei, dar de acelaşi sex cu defunctul, conform obiceiului) terminase de spălat corpul lui Vasile şi îl îmbrăcase într-un costum arătos, pentru a fi întins în sicriul deschis. Vasile avusese un atac vascular, după ce băuse zdravăn, iar absenţa lui nu fusese remarcată timp de aproape o zi. Vasile îşi sunase fiicele de mai multe ori înainte de a muri, dar acestea interpretaseră apelurile ratate ca pe o greşeală de înţeles din partea unui bătrân nedeprins cu tehnologia. Bătrâna cu care venisem le-a spus tuturor că o visase pe soţia răposatului, căreia i-era dor de grădină, element interpretat acum ca o profeţie a morţii. Apoi şi ea s-a apucat de treabă alături de ceilalţi.
În aceste momente intense emoţional, toată lumea era preocupată, la modul obsesiv, de aparenţele domestice. Ajutate de rude şi vecini, cele două surori se apucaseră de curăţat frenetic duşumelele, spălat ferestre, ascuns imperfecţiunile casei, acoperit oglinzile şi scos de la naftalină cele mai bune pături, covoare şi perne, pe care le răspândiseră prin camera rituală.
Toţi cei prezenţi ajutau sau cel puţin îşi ofereau sfaturile cu MOARTEA Ş I REGENERAREA ÎNCREDERII 209
privire la ce-ar trebui ascuns sau expus, la aranjamentul scaunelor pentru participanţii la priveghi, orientarea mesei mortuare şi aşa mai departe. Sub supervizarea fiicelor, camera s-a transformat rapid dintr-una prăfoasă şi neîngrijită, de înţeles pentru un văduv în vârstă, într-un spaţiu curat care respira de curăţenia unei case „bune".
Am ieşit din casă şi am remarcat faptul că răposatul era întins pe prispă, stingher, fără nimeni în jurul lui. N-am putut să-mi stăpânesc gândul că rudele lui sunt insensibile, fiindcă
le pasă mai mult de aparenţele casei decât de mort. Pregătirile rituale arătau exact ca o curăţenie de primăvară făcută în ultima clipă, dacă n-ar fi fost trupul ce aştepta afară. Interpretarea mea era profund naivă. Familia şi ajutoarele ei nu îl ignorau nicidecum pe Vasile, ci dimpotrivă. Fiicele îşi avuseseră momentul privat de jale imediat după ce îşi găsiseră tatăl lipsit de viaţă. Senzaţia de pierdere lăsase însă loc alteia, mai profunde. Ceea ce nu înţelegeam era că Vasile murise, dar nu dispăruse. Ba chiar contrariul, acum era mai important, mai vizibil, mai prezent ca niciodată.
Rămăşiţele pământeşti reprezintă doar o parte a ceea ce a fost persoana respectivă în lume. Concentrat pe trupul lui Vasile, pierdusem din vedere persana socială a lui Vasile. Întreaga lume era acum pe punctul de a vedea soarta ultimelor momente pe acest pământ ca pe o secvenţă de evenimente în care, pentru a oglindi ideea lui John Berger, cei vii devin, forţat, protagonişti. Ceea ce luasem drept ipocrizie ieftină era, de fapt, ansamblul de oameni relevanţi din viaţa lui Vasile, comportându-se în mod moral, în clipa esenţială a socotelii de final. Vasile nu mai putea acţiona, dar în acea noapte am asistat la primii paşi ai construcţiei sociale a persoanei lui, dincolo de dispariţia biologică, prin acţiunile celor prezenţi.
Toţi suntem datori odată şi-odată cu o moarte, spun localnicii. Nu ai cum să-ţi alegi momentul acesteia sau felul cum vei muri. Cu toate acestea, cei care-ţi supravieţuiesc rămân 210 N EÎNCREDEREA
