ca şi prin interacţiunile sociale care-i vizează pe cei morţi sau se desfăşoară în jurul lor.
Vârstnicii îşi fac mari griji cu privire la ceea ce urmează
imediat după moartea lor. Atunci când i se construia o casă
nouă, o bătrână a dorit să ştie dacă sicriul în care va fi aşezată
poate fi deplasat uşor dintr-o încăpere în alta, pentru a nu suferi ruşinea căreia îi fusese martoră pe vremuri, în apropiere, atunci când trupul cuiva trebuise să fie scos pe fereastră şi, fapt scandalos, fusese scăpat din mâini în timpul manevrei.
Bătrânii prevăzători îşi pregătesc un rând de haine în care vor fi înmormântaţi, elegant şi purtat doar o dată la biserică,
„camera bună", pomeni pentru ritualuri şi se ocupă cu grijă
de viitorul mormânt. Pregătirile vizează cât mai multe aspecte de după moarte, pentru a părăsi lumea în mod onorabil şi cu sens. Grosul poverii cade însă pe cei rămaşi.
Practicile mortuare sunt motive de bârfă savuroasă pentru gura satului. Oamenii supraveghează cu mare grijă comportamentele şi aranjamentele făcute, foarte preocupaţi de detaliile sociale, iar atunci când prestaţia nu se ridică la aşteptări, e „mare ruşine". Desfăşurarea ritualului fumizează informa
ţii despre relaţiile sociale, ducând la o reprezentare publică
comună, care va deveni baza inferenţelor viitoare. Acest gen de informaţie socială încadrează cunoştinţele episodice (ceea ce se întâmplă efectiv la o înmormântare) în peisajul celor generice (aşteptările sociale referitoare la rudele îndurerate), pentru a analiza relaţiile sociale şi prestaţia individuală.
Fiicele lui Vasile ştiau foarte bine că vor fi judecate mai mult ca niciodată de localnici pentru felul cum aveau să se poarte, că le va fi evaluată implicarea şi cântărit cel mai mic gest. Deşi plecate de multă vreme din Săteni şi cu legături minore cu mai toţi cei rămaşi, s-au precipitat înapoi în casa părintească din solidaritate socială cu tatăl defunct. Au dereticat energic prin casă, pentru momentul focal al prestaţiei rituale, când rudele, vecinii, prietenii şi oricine altcineva putea MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 215
să vină să îşi ofere respectele pentru ultima oară pentru Vasile, în timpul priveghiului de trei zile. Aşa cum trebuie să facă
orice copil cumsecade, ,,s-au îngrijit" de felul cum avea să fie perceput tatăl lor după moarte şi de ceea ce vor spune oamenii despre felul cum şi-au îndeplinit îndatoririle filiale.
Puţină lume din stat ştia că fiicele trimiseseră tatălui permanent medicamente, bani şi haine, în decursul anilor. Însă
acum, toată lumea putea evalua, într-o scenă-cheie, intensitatea şi căldura interacţiunii dintre părinte şi urmaşi. Fiicele s-au asigurat de faptul că toată lumea va vedea că Vasile are parte de pietate filială şi sprijin. Astfel, localnicii au putut interpreta absenţa strigătoare la cer a lui Horia ca opus total al interacţiunii dintre rude apropiate. Alegerile şi gesturile ostentative din ritualurile morţii revelează întregii societăţi stadiul relaţiilor sociale dintre actori şi defunct.
Dacă în cazul lui Vasile rudele apropiate au transmis două
semnale total opuse, dar lipsite de echivoc, în alte cazuri comportamentul actorilor poate avea conotaţii mai subtile. Atunci când soţul abuziv al Elenei a murit, aceasta a început pregătirile, conform obiceiurilor, cu toată grija, dar a omis un element.
La o înmormântare normală, se aşteaptă ca soţia îndoliată şi rudele apropiate să-şi bocească mortul, enumerându-i calită
ţile şi exprimându-şi durerea. Elena s-a purtat foarte reţinut pentru o soţie îndoliată şi, oricum, o vară i-a spus văduvei că
a-şi boci soţul după o viaţă de suferinţă ar fi cam prostesc. Cumnata Elenei a comentat omisiunea în faţa tuturor. Elena i-a răspuns că e dispusă să-şi bocească soţul, dar îi lipsesc vorbele ca s-o facă. Le aşteaptă de la cumnată, fiindcă ea una nu se poate gândi la nimic să spună. Măcar la moarte, nu mai era dispusă să mintă ca să îl apere.
În această relatare, fumizată de sora ei, Elena îşi etala public o existenţă conjugală chinuită, într-un ultim act de rebeliune.
Însă aceeaşi poveste, văzută de Ana, fiica Elenei dintr-o căsătorie anterioară, avea un cu totul alt sens. Ana îşi ura defunctul 216 NEÎN CREDEREA
