Go to page:

Text Size:

A revenit atmosfera calmă şi respectuoasă şi, uneori, surprinzător de jovială. O vecină a zis în şagă că Georgeta ar vrea să fie înmormântată sus, în grădină, ca să se poată uita la vecini şi să vadă cine la cine se mai duce în vizită. Tot timpul, membrii apropiaţi ai familiei întâmpinau rudele mai îndepărtate, discutau despre pregătiri şi se informau despre alţii, care lipseau.

220 NEÎNCREDEREA

Unii făcuseră şi câteva sute de kilometri pentru a-şi oferi respectele şi a participa la înmormântare. Aşa cum am putut vedea în repetate rânduri la înmormântările din Săteni, ritualurile şi interacţiunile sociale s-au derulat fără nici un fel de piedici.

Familia Georgetei a făcut o demonstraţie convingătoare de unitate şi competenţă rituală. Vizitatorii şi-au oferit respectele pentru decedată şi toată lumea s-a comportat cât se poate de demn, dar în acelaşi timp cu vigurozitate sobră. După ce am stat în jur de o oră, am plecat, aşa cum se face, lăsându-i pe membrii familiei acolo, fiindcă aceştia nu trebuie să se despartă de decedat în cele trei zile ale priveghiului.

Moartea Georgetei şi ritualul care a urmat au decurs cât se poate de bine, dar, dat fiind ceea ce ştim de la moartea lui Vasile, ne putem da seama cât de atent îşi gestionează localnicii astfel de apariţii şi ce drame sociale intense se pot desfăşura sub aparenţa relativ simplă a ritualurilor. Cele trei zile de priveghi oferă ilustrări suplimentare ale relaţiei sociale a decedatului cu rudele, prietenii, vecinii şi cunoştinţele. Deşi oricine, fie el beţiv sau etnograf, poate participa, oamenii vin, de obicei, dacă au avut o interacţiune socială oarecare cu decedatul, chiar şi distantă. Aceiaşi oameni sunt aşteptaţi şi la înmormântarea propriu-zisă, în care relaţiile sociale sunt categorisite simbolic şi recunoscute deschis.

La cea a Georgetei, m-am alăturat unor vecini mai vârstnici, pentru a le pune întrebări despre înţelesul obiceiurilor. Ne aflam în lateral, de unde poţi vedea ritualul în sine, dar poţi şi auzi discuţiile dintre participanţii care analizează cu atenţie întreaga scenă. Ca şi alte dăţi, publicul era interesat de apropiaţii defunctei, de cantitatea şi calitatea pomenilor şi comenta atenţia vestimentară acordată răposatei ca la Bravo, ai stil.1 Toată

1 . Am auzit bărbaţi glumind despre faptul că femeile sunt atât de curioase, încât ar fi fost capabile să ridice fusta moartei pentru a vedea ce fel de ciorapi poartă.

MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 221

lumea căuta în practicile funerare indicii cu privire la starea relaţiilor sociale şi reputaţia personală a celor implicaţi.

În foarte mare măsură, participanţii au fost de acord că

înmormântarea Georgetei are loc după toate cutumele, ceea ce o face un studiu de caz util pentru simbolistica ritualurilor funerare. Ritualul are cinci faze, plasate în cinci spaţii cu semantică socială: casa, drumul, biserica, cimitirul şi praznicul (Figura 4.1). În interpretarea mea etnografică, fiecare dintre acestea spune o poveste cu privire la societatea Săteniului, evidenţiind diferite faţete ale persoanei mortului. Cel dus dintre vii lasă în urmă un set unic de relaţii sociale şi o reputaţie personală. Moare în calitate de creştin, dar şi de om al locului. Aceste trăsături şi multe altele persistă în viaţa socială a morţilor.

Înmormântarea a început cu un serviciu religios al preotului în „camera bună". Membrii familiei au scos apoi sicriul în curte. Unul dintre ei a spart un vas de prag, simbolizând plecarea definitivă din casă a defunctei. În curte, aceiaşi membri ai familiei au strigat pe nume un număr de participanţi, pentru a le înmâna, peste mort, cum e obiceiul, pomeni. Aşa cum am observat în multe cazuri, pachetele fuseseră organizate şi etichetate cu numele destinatarilor chiar de răposată, în ultimii ani de viaţă. Pomenile erau înmânate public rudelor de sânge, prin alianţă şi spirituale, dar şi vecinilor apropiaţi moral (nu doar geografic).

Prin intermediul unor obiecte vizibile şi costisitoare ca hainele, pernele sau plăpumile care aparţinuseră moartei, ritualul crea o hartă a relaţiilor sociale semnificative. Faptul că

darurile sunt oferite public central în curtea gospodăriei semnifică apropierea morală. Cei care le primesc aveau deja, şi în acest moment recreează şi creează, un istoric de interacţiune socială susţinută prin ajutorare mutuală, analog cu vizitele de curtoazie în spaţiul intim al casei sau asistenţa reciprocă

la muncile agricole.

222 NEÎNCREDEREA

Prima fază a ritualului funerar a luat sfârşit în momentul în care sicriul în care se afla Georgeta a ieşit pe poartă, pe drum către biserică. ,,Cine o să aibă grijă de casa ta frumoasă?

Cui laşi grădina la care ai muncit atât? Cum de pleci, tu, şi cui ne laşi?" Acestea sunt bocetele cu care este însoţită cea care le pleacă, în ritualul de separare de lucruri şi oameni.

Moarta părăseşte pentru totdeauna căldura şi bunăstarea casei, îndreptându-se către pământul rece şi plin de singurătate al cimitirului. Ruptura de cadrul domestic este marcată printr-o explozie intensă de tristeţe, asociată cu rolul fundamental jucat de gospodărie în definirea identităţii personale. Devenită trup neînsufleţit, persoana se rupe de ecologia socială

şi materială a vieţii, incapabilă să se mai comporte ca gospodină şi membru de familie pe lumea asta.

În a doua fază a ritualului, mortul intră în domeniul public al vieţii. Pe drum, la răscruci, preotul ţine o serie de scurte ceremonialuri, urmate de noi rânduri de pomeni, distribuite de membrii familiilor participanţilor care nu le-au primit deja.

Pachetele includ un prosop, o lumânare şi un covrig, iar unele dintre ele sunt din nou etichetate cu numele destinatarului ce locuieşte în zonă. Sicriul trece peste aceste „punţi", care îl ajută pe decedat să ajungă pe lumea cealaltă, iar bănuţii aruncaţi în fântânile de pe marginea drumului şi către copiii satului servesc, simbolic, la cumpărarea apei pentru drum. Familia Georgetei a avut chiar un pachet etichetat cu numele meu la una dintre „punţi", în semn de recunoaştere faţă de vizita mea la priveghi, care mă inclusese în sfera bunăvoinţei rituale.

La fel ca cele oferite acasă, pomenile de pe drum simbolizează ajutorul oferit dincolo de moarte. Cei vii lucrează în numele celor care nu mai sunt, pentru a-i ajuta să înceapă o existenţă îndestulată dincolo de moarte. Îşi îndeplinesc încă

o obligaţie morală faţă de decedat, al cărui suflet are nevoie de beneficiile morale create de „punţile" materiale. Cei care dau pomenile menţionează explicit asta, în formule ca „de MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎN CREDERII 223