Urmează cântarea rituală Veşnica Pomenire, iniţiată de preot şi angrenând corul de voci şi legănarea coşului ritual ţinut cu mâna de cei apropiaţi sau, indirect, de cei din jur care se ţin cu mâinile de ei sau de cineva mai apropiat de mort. O
interpretare a ansamblului ritual e acela că participanţii devin un tot social, unit simbolic prin proximitatea fizică şi acţiunea colectivă, ca un singur corp cu o singură voinţă. Comuniunea are loc în momentele în care capacul acoperă sicriul, ştergând din lume ultima imagine nemediată a Georgetei de care aveau să aibă parte cei rămaşi.
Momentul mută atenţia şi acţiunile celor prezenţi de la corpul neînsufleţit la coşul cu colivă, vin, o icoană, lumânarea şi un prosop, obiecte cu rol simbolic care îl comemorează pe defunct. Numitorul comun al participanţilor este omul mort.
De la relaţia de sânge la prietenie, mutualitatea relaţiilor acestuia transformă adunarea într-un tot social. Grupul conectat simbolic cu obiectele rituale creionează sfera relaţiilor morale din momentul morţii. Ritualul ierarhizează apropierea socială, prin distanţa fizică, dar uneşte laolaltă toţi partenerii sociali întru solidaritate socială în faţa morţii.
228 N EÎN CREDEREA
Mesajul-cheie comunicat de Veşnica Pomenire, prezent şi în alte momente ale ritualurilor funerare, este continuarea existenţei în memorie şi gesturi simbolice. Din entitate trupească, persoana se transformă irevocabil în reprezentare simbolică. Ritualul transformă moartea fizică în fenomen social, căci imaginea individului trăieşte, deşi trupul este coborât în mormânt. Dacă morţii sunt amintiţi şi onoraţi, dacă cei vii au grijă de sufletul lor prin ritualuri şi ofrande, atunci rămân pe această lume prin dovezile celorlalţi.
Coşul ritual evocă ciclul parastaselor care au loc la trei, nouă şi 40 de zile, apoi la trei, şase şi nouă luni şi în continuare anual, timp de şapte ani de la înmormântare. Fiecare dintre aceste evenimente este mai redus ca scară decât înmormântarea, dar repetă primul ritual folosind obiecte, cuvinte şi proceduri similare. Simbolic, perpetuarea ritualului contrazice caracterul definitiv al morţii. O recunoaşte implicit, ca fapt biologic, dar îi neagă puterea de a şterge din lume existenţa mortului. Obiectele rituale care exprimă datoria morală faţă
de acesta distrag atenţia de la entitatea fiziologică, a cărei relevanţă rituală se apropie de final.
Fapt fascinant, a patra fază a ritualului, înmormântarea, include momente foarte fugitive. La cimitir, preotul a sfinţit mormântul Georgetei şi a rostit formulele rituale. Membrii familiei şi-au luat ultimul adio, mai reţinuţi decât în etapele anterioare1, după care au aruncat câte un pumn de ţărână pe sicriul care fusese coborât în mormânt. Groparii l-au acoperit apoi şi au primit pomenile cutumiare. O cruce temporară de lemn a fost înfiptă în pământul afânat şi înmormântarea propriu-zisă s-a terminat repede. Folosindu-se de prilej, unii dintre cei prezenţi au aprins lumânări la mormintele neamurilor lor, înainte de a se aduna în centrul satului pentru pomană, 1. În alte cazuri, familiile îşi exprimă intens suferinţa, dar jalea este curmată repede de viteza cu care se desfăşoară ritualul.
MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 229
praznicul de după înmormântare, ce constituie a cincea fază, finală, a ritualului.
Prin contrast cu înhumarea rapidă, acesta durează câteva ore. Participanţii sunt serviţi cu mâncare şi băutură, dar nu trebuie să mulţumească sau să închine paharele, ci să rostească
„Dumnezeu s-o/să-1 ierte". Atmosfera este respectuoasă, dar nu neapărat tristă. Conversaţiile se referă la persoana celui dispărut, faptele lui sunt rememorate şi lăudate, iar familia supravieţuitoare este tratată cu compasiune. Totul se înscrie în reprezentarea morţii ca eveniment natural, prin care va trece toată lumea. Se reaminteşte că nu poţi şti ce aduce ziua de mâine. Cu moartea nu ai cum să te lupţi, dar viaţa merge înainte, iar generozitatea şi solidaritatea mesei comune încheie ritualul funerar, marcând reîntoarcerea la existenţa de zi cu zi. Dar ce se întâmplă cu cei duşi în timp ce rămaşii îşi trăiesc mai departe viaţa?
Societatea morţilor
Problema corpului lipsit de viaţă poate explica de ce înhumarea are loc fugitiv în ritualurile Săteniului. Aceasta e dovada clară a unei schimbări fundamentale: mortul părăseşte lumea tangibilă, corpul său devine invizibil, ultimele sale rămăşiţe sunt îngropate sub ţărână. Dacă ritualurile funerare includ simboluri de regenerare (Bloch şi Parry, 1982), ele marchează
şi trecerea către o viaţă ce transcende această extincţie biologică.
În ciuda importanţei rituale mai reduse în timpul înmormântării, pământul care primeşte corpul devine simbolul central al vieţii de după moarte. Atunci când localnicii vorbesc despre destinul lor ultim, folosesc expresii ca „pe lumea cealaltă" sau „sus, pe deal/la nuci", arătând către cimitir. Deşi numai copiii uneori spun că văd spirite, mulţi adulţi îşi visează
familia sau neamurile defuncte. Uneori, vorbesc cu morţii 230 NEÎNCREDEREA
despre problemele zilnice sau retrăiesc momente din trecut, iar conlocutorii se plâng adesea de depărtare şi uitare. Astfel de experienţe îi determină pe localnici să organizeze pomeni mai semnificative şi mai ales să îngrijească mormintele care marchează cel mai concret prezenţa răposaţilor.
Mormintele sunt ca nişte case ale celor „adormiţi". Ele amintesc de atributele domestice ale vieţii sociale şi sunt replici miniaturale ale gospodăriilor, incluzând mici detalii cu importanţă socială. Cultura materială a mormântului reproduce existenţa din timpul vieţii cu o fidelitate remarcabilă.
Aproape toate familiile îşi au morţii lor la cimitir, lucru care îl transformă pe acesta într-una din puţinele spaţii comunale unde toată lumea are o prezenţă şi nişte interese. Atunci când sătenii îşi comemorează morţii, necropola rurală devine, probabil, locul în care se află în acelaşi timp cel mai mare număr de localnici implicaţi într-o activitate coordonată.
Şi totuşi nu e vorba de un efort colectiv în sensul de cooperare. Fiecare individ vine cu un scop personal, de a-şi onora propriii morţi. La începutul primăverii, femeile trec de la lucrul în grădina casei la pregătirile legate de mormânt, pentru Paşte.
Ele plivesc, sapă şi sădesc pentru a se îngriji de mâncarea familiei, dar şi de reputaţia gospodăriei - atât a celor vii, cât şi a celor morţi. Similaritatea mormintelor cu casele propriu-zise este izbitoare. Cele îngrijite au garduri înalte până la talie, cu fundaţie de beton, cruci de oţel sau de piatră şi aranjamente florale complexe, reproducere la scară a gospodăriei prospere a proprietarului. Alte morminte sunt lipsite de garduri şi au cruci de lemn rupte sau putrede, iar locul e plin de buruieni, într-o analogie cu gospodăriile neîngrijite ale celor vii, dar săraci sau marginali.
Cimitirul devine spaţiul focal pentru ritualurile funerare de câteva sărbători ortodoxe. Cu câteva zile înainte de ziua cu cruce roşie în calendar, femeile curăţă şi decorează mormintele familiei. De sărbătoare, oamenii, îmbrăcaţi în hainele MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 231
bune, se adună în jurul celor ale părinţilor şi rudelor apropiate.
Se varsă vin pe morminte „de sufletul morţilor", iar preotul este chemat pentru binecuvântare. Amintindu-şi de faptul că
tatălui său îi plăcea să fumeze o ţigară la un pahar, Mihai a turnat nişte rachiu pe mormânt, a aprins o ţigară şi a lăsat-o pe cruce, pentru Ioan, care se afla pe lumea cealaltă.
Mormintele din Săteni reconstituie gospodăria atât în aspectele concrete, cât şi în interacţiunile morale, căci onorurile funebre sunt şi ocazii pentru interacţiune socială. Adunările din zilele de sărbătoare depăşesc numeric prezenţa obişnuită
la biserică, iar fiecare observă atent cine la ce mormânt se duce şi la modul cum fiecare familie s-a pregătit pentru eveniment.
Participanţii cunosc aproape pe toată lumea care se află la cimitir şi dacă cineva nu le e familiar pun întrebări cu privire la persoana respectivă. Sunt întinse gustări şi se umplu pahare pentru prieteni, vecini sau simplii trecători, în memoria şi pentru pacea răposaţilor. Animate, bătrânele parcurg în lung şi-n lat cimitirul, în căutare de prieteni şi rude.
