vizibilitate şi securizează mai tare posesia. În învecinatul Ploşteni, localnicii concurează pentru a „prinde" un mormânt cât mai aproape de biserică. Gropile funerare sunt săpate atât de aproape de ea, încât îi pun în pericol integritatea structurală, iar procesiunea de Paşti, care înconjoară biserica, devine o cursă cu obstacole peste cruci şi garduri. Un gropar supărat sugera că, din vanitate, bogaţii şi trufaşii satului vor ajunge să vrea să fie înmormântaţi chiar în altar.
Sătenii potenţi financiar îşi protejează cu străşnicie locurile de veci şi investesc în ele substanţial. Speranţa de a persista şi după moarte se transformă în competiţie distructivă cu alţii, pentru cei rămaşi. Părinţii „adormiţi" ai Floricăi au evitat uitarea cu ajutorul descendenţilor în viaţă. Competiţia include indivizi, dar şi grupuri cooperative definite. Florica şi-a mobilizat neamurile părinţilor pentru a câştiga forţă socială şi sprijin material. Rudele trebuiau să fie de partea ei, solidare cu MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 239
cei morţi, în numele unei cauze morale. Familia invadatoare avea şi ea resurse sociale şi şi-a urmărit obiectivul la fel de legitim de a-şi asigura un spaţiu pentru reproducerea ei socială
dincolo de moarte. De fapt, greşise crezând că părinţii Floricăi fuseseră uitaţi şi, confruntaţi cu solidaritatea agregată de aceasta, au trebuit să dea înapoi. Ambele părţi au încercat să
se alieze cu preotul, care, fără a lua partea cuiva, a reuşit să
mulţumească, până la urmă, pe toată lumea sugerând o solu
ţie convenabilă care nu vătăma nici o parte relevantă social.
Şi pentru morţi, şi pentru vii, superioritatea socială vine din folosirea relaţiilor personale. După ce-şi dau ultima suflare însă, morţii nu pot decât să spere că vor fi onorate promisiunile cutumiare şi explicite de a-i păstra prezenţi în societate, ca persoane cu identitate, drepturi şi demnitate. Nu avem cum să auzim ce spun pe lumea cealaltă, însă Florica s-a întrebat cu voce tare ce-ar crede, simţi sau spune părinţii ei dacă rămăşiţele lor pământeşti ar fi profanate sau tratate ca şi cum ar fi pur şi simplu una cu pământul. Imperativul retoric evocat este acela de a avea grijă de morţi pentru ca aceştia să rămână
onoraţi, reamintiţi, persistenţi şi relevanţi, asemănător cu obligaţiile morale faţă de cei vii. Dacă nu se întâmplă asta, viaţa îşi urmează cursul inexorabil. Inevitabil, se produce a doua moarte, a simbolului, după cea a fiinţei biologice. Dacă în viaţa propriu-zisă te poţi baza măcar pe ce poţi face singur, încrederea în ce vor şi pot să facă ceilalţi pentru tine rămâne singura şansă a morţilor pentru evitarea dispariţiei sociale.
Conflictul direct e doar sporadic, fiindcă localnicii procedează cu îndemânare, apropriindu-şi doar mormintele abandonate din cauza migraţiei definitive sau a amneziei generaţionale.
Fără morţi proaspeţi care să li se alăture strămoşilor, mormintele vechi, care aparţin stră-străbunicilor, se acoperă de buruieni în loc de flori, în timp ce muşchii acoperă crucile. Obligaţiile morale se extind numai până la o anumită adâncime genealogică, arareori dincolo de două sau trei generaţii. Cei de demult 240 NEÎNCREDEREA
apar în discuţii despre istoria pământului moştenit sau anumite evenimente cruciale, dar rămăşiţele strămoşilor se fac, până la urmă, una cu pământul, atât în mormânt, cât şi în minţile celor vii.
Timpul şi acumularea morţilor recente şterge amintirea oamenilor aflaţi prea departe în rapoartele de rudenie, proprietate şi respect moral pentru a mai conta în reprezentările curente. Odată şi-odată, cu toţii dispărem, aşa cum mi-au spus prietenii din sat, referindu-se la miile şi miile de oameni îngropaţi de secole lângă vatra satului. Nimeni nu există pentru totdeauna, nici măcar la cimitir, şi numai morţii de care îşi aminteşte cineva îşi mai fac simţită prezenţa în lume. Sunt însă destui morţi îngrijiţi cu suficient aplomb încât să apară
externalităţi negative pentru toată lumea .
... şi tragedia cimitirului comun
Încă de la prima mea vizită, mi-a atras atenţia dificultatea produsă de aranjamentul locurilor din cimitir. Aleile dintre morminte fie se îngustau, fie dispăreau cu totul. Familiile trebuiau să se înghesuie la comemorări în spaţii de câte doi metri pătraţi, în jurul pietrelor funerare, călcând adesea pe alte morminte. Traseul de 50 de metri pe care trebuia să-l parcurgă
oricine la o înmormântare devenise o cursă cu obstacole de cinci minute, peste garduri şi cruci. Din cauza înghesuielii, fiecare încerca să obţină un spaţiu cât mai mare pentru propriul loc, adesea în detrimentul aleilor comune. Fără o autoritate clară şi implicată de supraveghere a mormintelor, fiecare încerca să „prindă" cât mai mult teren, la fel ca în competiţia pentru loturi agricole. Principiul „fiecare pentru el" guverna situaţiile şi la scală mică, şi la scală mare.
Astfel de situaţii legate de mormintele din cimitir evocă
tragedia bunurilor comune (Hardin, 1968), care ameninţă tot MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 241
ceea ce nu e proprietate strict privată. Dacă toată lumea ciupeşte o palmă de pământ în plus din aleea publică, e costisitor să încerci să investeşti unilateral în spaţiile comune. Oamenii recunosc că rezultatul e foarte prost, iar situaţia generează
neplăceri pentru toţi sătenii, în grade diferite. Din moment ce accesul e din ce în ce mai dificil pe măsură ce te îndepărtezi de aleile principale, locurile apropiate de intrarea în cimitir sau „la stradă" generează un prestigiu mai înalt şi sunt mai căutate. Mormintele somptuoase, lăbărţate cât de mult au putut proprietarii să se extindă în raport cu vecinii creează blocaje de acces care le cresc, paradoxal, valoarea de bun poziţional 1, în detrimentul tuturor celorlalţi.
Mica tragedie a aleilor care dispar între morminte arată
cum, în absenţa unui garant extern, acţiunile egoiste private pot produce efecte negative asupra celorlalţi, poate chiar asupra tuturor. Săteniul e plin de exemple vizibile de proastă
gestiune a proprietăţii comune, de la gunoiul aruncat pe malul cursurilor de apă la păscutul excesiv pe păşunile comune şi furtul de bunuri publice, aşa cum se va arăta în capitolul următor. Toate acestea rezultă din acţiunile oportuniste ale indivizilor şi familiilor de a-şi creşte unilateral bunăstarea şi de a evita costurile personale. Dacă toată lumea lasă gunoiul pe spaţiul public, de ce şi-ar consuma cineva anume timpul şi resursele ca să-l ducă până la groapa rezervată la marginea satului? Localnicii ar fi putut organiza şi un sistem de gestiune comună a locurilor din cimitir, bazat pe reguli şi supraveghere, dar nu au făcut-o. Au lăsat soarta cimitirului la cheremul dinamicii de interacţiune socială dintre entităţi private, fiecare cu interesele ei proprii, negociind şi manevrând independent, în relaţiile cu alte familii.
I. Un bun poziţional are valoarea determinată de distribuţia şi ierarhia dintre cine nu îl are şi cine îl are - şi cât de mult, nu de calitatea intrinsecă a bunului.
242 NEÎNCREDEREA
