datoria personală de a fi prezent şi a-ţi aminti morţii şi, în consecinţă, nu implică pe toată lumea în mod egal. Predicile preotului invocă adesea aspectul egalitar şi comunal al practicilor religioase ortodoxe, dar directivele acestuia se referă
mai ales la obligaţii specifice, familiale. Localnicii mai ireverenţioşi spun că preotul admonestează şi reaminteşte de datoria rituală familiilor fiindcă aceasta e lucrativă pentru singurul expert legitim şi obligatoriu - adică el însuşi. La fel ca pomenile, banii daţi preotului sunt parte din obligaţiile rituale ale familiei, costuri private legate de un individ anume, fiindcă
decedatul nu aparţine întregii comunităţi. Obligaţia morală
a prestaţiilor funerare este particularistă, şi nu universalistă.
246 NEÎNCREDEREA
Ineluctabila moarte nu garantează în nici un caz o soartă
egală oricui, din moment ce banii pot cumpăra servicii rituale mai frecvente şi mai atente. Prezenţa unor preoţi numeroşi, cu rang bisericesc înalt, la înmormântările potentaţilor locali le elevează acestora statutul social. Ritualurile costisitoare, mai pline de detalii ornamentale şi donaţii, semnifică prosperitatea decedatului şi a familiei lui, ca şi capacitatea lor de a avea relaţii mutuale cu un număr mare de oameni (Hayden, 2009). Numărul „punţilor" rituale corespunde inegalităţii financiare şi de putere socială, existând vorba că „părinte, du-l mai repede, că n-are bani" (colectată şi în folclorul secolului al XIX-iea, Popp, 2004 [181 7]: 1 9 1). Există un prag minimal al serviciilor funerare pe care chiar şi familiile sărace îl pot atinge sau depăşi, dar şi mult loc, în rest, pentru majorarea investiţiei în indicatori vizibili şi credibili. Toţi localnicii din Săteni mor, dar nu toate marţile sunt la fel.
La fel cum nici cei rămaşi în urmă nu sunt la fel. Am văzut deja că anumiţi oameni primesc anumite obiecte prestabilite, lucru remarcat şi de un folclorist român din secolul al XIX-iea, atunci când acesta vorbeşte de diferenţa dintre pomenile personale şi cele comune şi faptul că ele desemnează sfere sociale diferite calitativ (Popp, 2004). În opoziţie destul de clară cu sfatul preotului de a se îndrepta spre aproapele creştin generic, am auzit multă lume, în special femei mai în vârstă, spunând că neamurile şi vecinii ar trebui să fie primele care primesc pomenile: ,,Fiecare dă mai întâi aproape de casă". Cei speciali pentru decedat ar trebui să primească şi locuri speciale la praznic sau, cel puţin, să se afle mai aproape de familie, pentru evidenţierea afilierii lor sociale. Mai repede, îndemnul preotului de a-i hrăni întâi pe cei mai slabi sau mai săraci revelează în mod clar că, dacă ar fi lăsate să decidă ele însele, familiile i-ar plasa pe aceştia într-o poziţie marginală.1 În 1. Pe de altă parte, preotul primeşte un loc de onoare şi atenţia plină
de deferenţă - încă o încălcare a idealului de egalitate.
MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 247
moarte, ca şi în viaţă, rudele şi prietenii sunt cei mai importanţi, chiar dacă, creştineşte, masa trebuie să ofere generozitate faţă de toată lumea.
Caracterul deschis, public al înmormântărilor, la care participarea celor neînrudiţi este aşteptată şi încurajată de normele creştine, semnalează limita superioară a extinderii generozităţii interumane, rareori atinsă sau susţinută. Evoluţia în timp a ritualurilor revelează, dimpotrivă, privatizarea bunăvoinţei pe măsură ce domeniul moralităţii se restrânge către sfera domestică. Parastasele implică servicii religioase care au loc în biserică sau la cimitir şi mese servite acasă. Membrii familiei invită anumiţi oameni şi nimeni nu consideră că ar trebui să se prezinte fără invitaţie sau fără un motiv foarte bun. A nu invita pe cineva, dar şi a nu răspunde invitaţiei sunt considerate ofense grave şi sunt consemnate ca semne relevante de distanţare socială. Pe măsură ce trece timpul, prestaţiile pentru morţi se transformă din ceremonii publice în afaceri intime de familie.
Bloch şi Parry susţin că ritualurile morţii evocă reprezentările conform cărora viaţa umană este o resursă limitată care presupune o sursă externă de vitalitate (1982:8). La Săteni, nu numai că viaţa biologică apare exact ca o astfel de resursă, dar numai relaţiile sociale profund morale pot extinde domeniul vieţii dincolo de „aici" şi „acum". Oamenii au nevoie de alţi oameni pentru a fi aduşi pe lume şi, apoi, pentru a crea, folosi şi proteja mediul comun şi generativ al gospodăriei. Doar legăturile morale care se extind dincolo de viaţa biologică pot apăra localnicii de uitare. Singura speranţă de persistenţă dincolo de existenţa individuală vine de la propria familie demnă de încredere, rudele şi prietenii care sunt dispuşi să se afle alături de tine în momentele finale şi să se folosească de forţa ritualului pentru a nega caracterul definitiv al morţii particulare.
Ei sunt singurii care pot produce şi reproduce o existenţă pentru cei duşi dintre cei vii.
248 NEÎNCREDEREA
Lucrul de care se tem cel mai mult locuitorii satului în privinţa morţii nu e extincţia biologică. Există şi un pericol mai negru, cel al morţii rele, negenerative (Bloch şi Parry, 1982: 18).
El vine din dispariţia socială, produsă în momentul în care nimeni nu mai e dispus sau capabil de a duce mai departe ritualurile funerare. A muri fără copii, de exemplu, este o moarte rea, fiindcă întrerupe firul descendenţei odată cu ultimul vlăstar. Dar, atunci când Mihai spunea: ,,I-am înmormântat şi am dat de pomană pentru părinţi la fel cum şi ei au făcut pentru ai lor, cum au făcut oamenii de odinioară", privea în urmă la continuitatea morală a strămoşilor, care îşi transferă mai departe îndatoririle urmaşilor. Mihai ştia şi că fiul lui va face acelaşi lucru la timpul potrivit, adăugând încă o verigă la lanţul existenţei în care şi viaţa, şi moartea sunt verigi. Fiecare ritual funebru demonstrează faptul că reproducerea socială este asigurată. Atunci când îţi înmormântezi părinţii, ştii foarte bine că vei fi putea fi înmormântat ca părinte, la rândul tău. Sursa de viaţă exprimată de ritual este exact dorinţa participanţilor de a duce societatea mai departe. Fiecare generaţie păstrează
vie amintirea trecutului ştiind foarte bine că şi ea va deveni, inevitabil, istorie.
Transmisia obligaţiilor morale este reflectată în pedagogia ritualului, mai ales în zonele opace din punct de vedere cognitiv ale acestuia (Csibra şi Gergely, 2009). Părinţii şi celelalte rude apropiate pun copiii să participe de mici la toate ritualurile funebre, instruindu-i asupra purtării adecvate. Atunci când un cuplu a ajuns la priveghiul Georgetei, părinţii i-au ghidat mâna copilului pentru a pune, simbolic, o monedă în sicriu, din partea familiei. Una dintre bătrânele satului mai avea prea puţine amintiri despre mama ei, pe care o pierduse pe când avea cinci ani. Cu toate acestea, îşi amintea cu claritate înmormântarea ei, deşi copila avusese o febră foarte mare, aproape în pragul delirului. Fusese purtată în braţe de o mătuşă
maternă, până la sicriu, ca să-şi sărute mama în semn de adio.
