MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 249
După 70 de ani, evenimentul imagistic încă rămânea unul intens emoţional şi puternic mnemonic (Whitehouse, 2022), o întipărire afectiv-cognitivă a relaţiilor sociale implicate în ritual.
De la o vârstă fragedă, copiii sunt ajutaţi să dobândească
comportamente sociale adecvate, adesea prin sarcini date de părinţi. Ei primesc instrucţiuni explicite la ritualuri, învăţând să gândească şi să se comporte corect în raport cu cei morţi.
Cei care-i îndrumă pe ucenicii sociali le explică importanţa morţii ca eveniment social crucial cu necesităţi rituale atât de esenţiale, încât trebuie învăţate şi urmate încă din primele momente de conştiinţă socială. Mai târziu, bătrânii le vor cere tinerilor să ţină seama şi să păstreze toate aspectele tradiţiei, întrucât vor trebui şi ei să pună în scenă aceleaşi ritualuri pentru părinţi şi rude. Participarea activă a generaţiilor succesive asigură transmiterea culturală a tradiţiilor mortuare (Morin, 201 6). Totodată, este transmisă şi moralitatea ritualurilor care reproduc viaţa socială întru veşnicie: deşi o generaţie moare, o alta va rămâne în viaţă şi va prelua responsabilităţile de perpetuare socială.
Practicile morţii au însă şi o altă sursă de vitalitate, întrezărită în câteva obiceiuri ireverenţioase. Am descris atmosfera de la priveghiuri ca oricum altfel decât posomorâtă sau indiferentă. Participanţii îl laudă cu entuziasm pe decedat, îşi amintesc de viaţa şi aventurile sale şi îl păstrează tot timpul în centrul conversaţiei şi al atenţiei. Dar un tip de exuberanţă
specială apare la priveghiurile bătrânilor ce au avut o moarte liniştită şi neremarcabilă. Adolescenţii puşi pe farse leagă sfori de mâinile acestora, pentru a le face să se mişte atunci când cineva se apropie de sicriu, spre marea spaimă sau, dimpotrivă, amuzamentul copios al celorlalţi. Tolerate, deşi boscorodite, astfel de glume se joacă cu sugestia că decedatul mai poate avea iniţiative pe această lume, chiar dacă manipulat de cei vii. Dacă generaţiile succesive deprind detaliile ritualurilor, 250 NEÎNCREDEREA
inclusiv astfel de purtări frivole, dinamismul şi imaginaţia vieţii înfrânge moartea iarăşi şi iarăşi.
Cea mai mare durere nu o provoacă lipsa de pietate, ci moartea de unul singur. Deseori, oamenii din sat mi-au reamintit că „a fi înmormântat de sat" evocă o imensă temere şi ruşine.
Dacă abia te poţi încrede în rudele apropiate că se vor purta moral după moartea ta, cum ai putea spera că străinii vor presta ritualurile cu atenţie, conform tradiţiei? Ideea unor oameni care poate nu au călcat niciodată în căminul defunctului, manipulând sacrul spaţiu al „camerei bune" şi afectând legătura simbolică dintre acesta şi proprietatea sa personală
(v. Humphrey, 2002) îi îngrozeşte pe cei singuri, până la punctul la care aceştia îşi creează o descendenţă fictivă.
Există o relaţie de rudenie care poate crea o legătură morală, naturală, chiar dacă e contractuală, şi nu biogenetică. Ea implică transmiterea unei părţi a averii1 condiţionată de datoria celui/celei ce beneficiază de asta de a folosi şi proteja casa şi mormântul. Adopţia care are loc spre sfârşitul vieţii îl asigură
pe cel care adoptă de faptul că va lăsa o urmă în lume în sens personal şi social. În rarele cazuri de constrângeri obiective, descendenţa patrimonială reprezintă, pentru cei vârstnici şi singuri, singura speranţă că nu vor fi lăsaţi la mila străinilor.
Petre şi Diana tocmai se căsătoriseră atunci când mătuşa lor văduvă, fără copii, le-a propus să se mute cu ea în casă.
Rămasă singură în gospodărie, femeia căuta o familie alături de care să trăiască până la moarte iar care mai apoi să aibă
grijă de ritualurile funerare şi de parastase, moştenindu-i, în schimb, averea. Aranjamentul a funcţionat timp de câţiva ani, dar mai apoi certurile casnice mărunte şi noi perspective de viitor au făcut cuplul să se mute separat. Diana a plecat la lucru în Sardinia, în timp ce Petre a rămas în Săteni, ca să
1 . Din păcate, această strategie socială este posibilă doar în cazul localnicilor mai înstăriţi, din moment ce prea puţini ar accepta povara unilaterală a responsabilităţii sociale.
MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎN CREDERII 251
