Go to page:

Text Size:

crească fiicele pe care le aveau. Mătuşa s-a îmbolnăvit la puţină

vreme după ce au plecat de lângă ea, dar Petre a îngrijit-o în perioada finală a vieţii.

Atunci când bătrâna a murit, vecinii i-au invadat casa, dornici să înceapă aranjamentele pentru înmormântare - în mod special, împărţeala pomenilor. Deşi actul de adopţie fusese anulat la notar, Petre a pus piciorul în prag, a dat pe toată

lumea afară şi le-a spus, sfidător, că „n-o s-o îngroape satul".

Şi-a luat în sarcină coordonarea ritualurilor funebre, iar ulterior a primit doar o mică parte din moştenire ce revenea legal soţiei sale. Fiindcă cheltuise mult pentru ceremonii, Petre a considerat inechitabil întregul aranjament material, dar a continuat să se simtă dator moral să o onoreze pe bătrână. Indiferent de conflicte, viaţa lor domestică comună crease un grad de mutualitate mai puternic decât avusese aceasta în ultimii ani cu oricine altcineva.

,,Când te îngroapă satul, nu te îngroapă nimeni", spun oamenii. Poate că această frază defineşte natura profundă şi plină

de încărcătură socială a ritualurilor funerare. În moartea „bună", contează mai puţin cum sau când mori, cât cu cine şi mai ales pentru cine mori. Trebuie să laşi pe cineva în urmă, ca să aibă

grijă de tine, să fii mortul cuiva. Nu există nici un fel de reprezentare a satului ca entitate corporatistă, care să se ocupe de morţii nerevendicaţi de vreo familie, la fel cum cimitirul e un spaţiu partajat, dar nu şi guvernat în comun. Nu există

nici o relaţie morală şi nici un contract social de solidaritate cu societatea difuză a satului, care nu este conectată în nici un fel cu decedatul şi are în acest sens un caracter non-moral.

Poate că străinilor li se va face milă de tine, dar nu este ceva în care să-ţi pui încrederea.

Mătuşa Dianei a fost norocoasă. Înrudit cu ea, deşi prin alianţă şi cu oarece distanţă genealogică, şi adoptat temporar ca succesor, Petre s-a comportat peste aşteptările localnicilor referitoare la obligaţia pe care o avea. Mulţi oameni din sat 252 NEÎNCREDEREA

au remarcat costurile mari cu care şi-a dovedit bunătatea şi onestitatea ieşită din comun. Actul de a-ţi asuma şi a îndeplini ritualurile funerare şi a duce la capăt aspectele practice contează

mult în termeni de reputaţie, dar şi de stimă de sine. Petre a supravegheat autoritar împărţirea corectă a pomenilor şi afacerile casei şi ale mormântului în timpul ritualurilor, fiind prea puţin compensat material pentru eforturile lui, dar împăcat cu aşteptările sale de la sine. Totodată, participanţii la ritual au remarcat altruismul şi generozitatea lui, faptul că se ridica la, şi chiar depăşea înălţimea îndatoririlor sociale.

Într-un moment critic, comportamentul lui Petre a furnizat celor din jur imaginea unui gospodar responsabil, genul de persoană pe care şi-ar dori-o oricine ca prieten sau rudă.

În momentul de final, al cărui sens e condensat de Berger în citatul de la începutul acestui capitol şi pe care am încercat să-l detaliez în continuare, mătuşa Dianei a avut parte de o înmormântare relevantă social. Ea ar fi putut dispărea de pe această lume în alt mod, dacă Petre ar fi făcut o altă alegere morală. În ultimă instanţă, a devenit protagonistul din abordarea lui Berger. A luat o decizie etică (Laidlaw, 2002) într-un moment în care avea la dispoziţie şi justificări morale alternative. A ales calea cea mai înaltă, caracterizată prin altruism la un cost unilateral pentru sine. A ieşit pe pierdere financiar pe termen scurt, dar a câştigat pe termen lung, ca imagine morală, atât pentru sine însuşi, cât şi ca reputaţie socială credibilă.

Ceilalţi au înţeles propensiunea lui către respectarea contractului mutual de rudenie dincolo de moarte. Oamenii spuneau chiar: ,,A făcut lucruri pe care nici un fiu bun nu le face, după ce îi rămâne atâta avere de la mort". La extremă, Petre merită comparat cu Marin, un biet alcoolic care şi-a ţinut mama la pat timp de ani de zile. Acesta a ascuns moartea ei, timp de două luni, pentru a-i putea bea pensia, până când vecinii şi-au dat seama că ceva era în neregulă şi au chemat poliţia. Atunci MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎN CREDERII 253

când au avut de ales, şi Petre, şi Marin şi-au arătat caracterul şi au arătat celor din jur din ce fel de aluat sunt făcuţi.

Adevărata încărcătură morală a relaţiilor de familie şi prietenie intimă implică bunătatea chiar şi în absenţa sau după

moartea celorlalţi. Aşa cum am văzut, nu toate rudele teoretice se poartă ca rude, nici înaintea morţii, nici în momentul ei.

Localnicii înţeleg asta, iar actorii o ştiu, aşa cum a ajuns să o ştie şi etnograful. În explorarea etnografică, întâlnim interpretări ale unei serii de evenimente particulare. Constatăm evaluarea comportamentului lui Petre sau al Elenei, al fratelui versus al fiicelor lui Vasile. Bogate în emoţie şi informaţie, aceste momente contribuie la construirea relaţiilor de rudenie în general, peste timp şi prin genealogii particulare. Fiecare moarte spune o poveste aparte, dar toate morţile, la un loc, sunt momente când se comunică o valoare centrală.

Moartea e o fotografie care măreşte şi clarifică imaginea moralităţii transcendente. Ritualurile funerare evocă şi declanşează la modul concret forţa relaţiilor cooperative pe termen lung, condiţia de încredere reciprocă neabătută într-un viitor social. Este speranţa în eternitate transcendentă pentru cei dispăruţi. Tot ceea ce e rău vine din absenţa sau slăbiciunea unei conexiuni solide cu lumea celor vii: rude care nu-şi recunosc morţii de rude, străini sau duşmani care tulbură

odihna celor plecaţi şi, mai presus de toate, moartea de unul singur, desprins de ceilalţi şi lipsit de semnificaţie relaţională.

O moarte bună este transformativă şi regenerativă atunci când mortul pleacă cu încredere justificată faţă de comportamentul prosocial al celor rămaşi, care pot gestiona ruperea şi dispariţia. Dacă nimeni nu face asta, entropia socială a societăţii Săteni ului va transforma distrugerea biologică în radiere mentală şi socială. Atunci când localnicii vor să atragă atenţia cuiva cu privire la faptul că nu îi pasă de interesele imediate ale familiei, îi spun: ,,Nu plânge la mormânt străin". În moarte, ca şi în viaţă, trebuie să ai grijă de interesele personale şi de 254 NEÎN CREDEREA

cele ale apropiaţilor, fiindcă nu poţi avea încredere în nimeni, în afara sferei tale morale, că o va face.

Acest capitol descrie modul cum practicile şi reprezentările morţii din Săteni produc şi folosesc simboluri ale moralităţii.

Felul de a gândi şi de a se purta al localnicilor în momentele morţii proiectează normele sociale cotidiene în domeniul transcendenţei, al felului în care lucrurile au fost, sunt şi vor fi dintotdeauna, dincolo de viaţa trecătoare a individului. Caracterul definitiv al morţii produce un moment adânc de transmitere culturală a normelor etice, de la o generaţie la alta. Fiecare înmormântare reproduce o ordine socială bazată pe o opoziţie morală fundamentală. Prezintă public un spectru de comportamente între încrederea fundamentală în cooperarea perpetuă cu parteneri sociali oneşti şi capabili şi teama de conflictul omniprezent, cu nenumărate tonuri de gri pentru multele raportări intermediare şi ambigue.

Şi totuşi există un paradox. Ce fel de ordine socială guvernează localnicii dacă moralitatea de la baza cosmologiilor funerare rămâne o afacere privată, centrată pe sine şi pe relaţii între persoane? Ce îi uneşte şi ce îi ţine laolaltă pe săteni?

Următorul capitol ne aduce înapoi pe pământ de pe tărâmul moralităţii transcendente spre ecosistemul tranzacţional al alianţelor, al ierarhiilor şi al reproducerii sociale a puterii.