I-am întrebat de ce nu se pot înţelege în privinţa unor reguli comune, cum ar fi păstratul distanţei faţă de mormintele adiacente, renunţarea la garduri şi lespezi de beton sau un sistem general de repartizare a mormintelor abandonate. Toate sugestiile mele s-au lovit de aşteptările pesimiste ale fiecăruia referitoare la ceilalţi. Localnicii nu au încredere în faptul că, dacă ei se vor conforma unei reguli, o vor face şi alţii. Poţi descoperi că vecinii s-au întins pe spaţiul comun pe care tu l-ai protejat. Din moment ce represaliile individuale sunt costisitoare, iar preotul se fereşte să-şi antagonizeze enoriaşii, cea mai bună opţiune sunt măsurile preventive: a împrejmui suprafeţe cât mai mari, dată fiind opoziţia de interese cu posesorii mormintelor învecinate. Dacă rudele şi prietenii îşi păstrează respectul faţă de mormintele abandonate ale celor din familia lor, nu există nici o garanţie că alţii nu şi le vor însuşi. Interesele familiilor primează, iar încrederea în bunăvoinţa altora nu poate susţine un sistem de guvernanţă
colectivă.
Aşa cum am arătat în capitolul anterior, relaţiile de rudenie se întemeiază pe încrederea în cooperarea intensă, pe termen lung, atât în timpul vieţii propriu-zise, cât şi în cea de apoi. Atunci când interacţiunile sociale din afara sferei morale sunt purtate sub pericolul conflictului, iar încrederea plasată
nejustificat aduce costuri care nu se regăsesc în beneficii, comportamentele oportuniste sunt favorizate. Rămaşi singuri, morţii abandonaţi din absenţa sau dezinteresul urmaşilor dispar cu totul din ţesătura relaţiilor sociale. Când nu mai rămâne nimeni care să le poată proteja mormintele, cei „adormiţi" sunt deposedaţi de ultima părticică de posesiune pământească rămasă. Nu te poţi baza în ajutorul sau mila străinilor.
Acest principiu se aplică întotdeauna şi peste tot, iar managementul morţii din Săteni confirmă simbolic puterea lui.
MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 243
Viaţa şi moartea încrederii
I-am spus odată lui Mihai că dacă un vizitator ar avea numai o oră la dispoziţie pentru a înţelege ceva din Săteni, ar trebui să se uite la cimitir. Mihai a început să râdă: ,,Totul e anapoda, nu?" Ca informator foarte dispus la reflecţie ce era, a început să tragă concluzii referitoare la conflictele pe care poziţia, durabilitatea şi aspectul mormântului le generează dincolo de por
ţile cimitirului. Cu toate acestea, în ciuda haosului aparent, există o structură. Dacă „mormintele sunt folosite pentru a construi o hartă materială idealizată a ordinii sociale permanente" (Bloch şi Parry, r982:3 5), cimitirul din Săteni este o derivare şi o oglindire a principiului general al opoziţiei dintre moralitatea relaţiilor de rudenie şi non-moralitatea altor tipuri de interacţiune socială.
Toate societăţile trebuie să confrunte dispariţia biologică
a indivizilor. Bloch şi Parry (r982) analizează modul institu
ţionalizat de a trata morţii în ritualurile funebre contopind două abordări antropologice. Una dintre ele se referă la simbolurile regenerării prezente în aceste ritualuri, iar a doua, ce se trage din Durkheim, se concentrează pe transformarea fiinţei umane individuale în persoană socială integrată într-un domeniu transcendental, mai vast şi etern. Bloch şi Parry integrează aceste două viziuni, adăugând un detaliu important.
Ritualurile exprimă o ideologie a regenerării ce stipulează originea transcendentală a resurselor pe care societatea le consideră vitale pentru propria-i continuitate.
Pentru Bloch şi Parry, ritualurile morţii evocă ordinea socială fiindcă moartea creează dezordine naturală. Dacă un actor în came şi oase, aflat în viaţă, mânat de dorinţe şi capabil de acţiune, dispare, ce rămâne în locul lui pentru a continua viaţa şi societatea, pentru a crea un viitor? Pentru a formula totul în termenii ulteriori ai lui Bloch, ritualurile sunt o soluţie transcendentă a unei probleme tranzacţionale (Bloch, 2008).
244 NEÎNCREDEREA
Elaborarea simbolică comunică faptul că, dincolo de caracterul definitiv al morţii biologice, existenţa individuală se subsumează şi este derivată dintr-o sursă externă, ,,care este gândită, în sens cultural, ca fiind cea mai importantă pentru reproducerea ordinii sociale" (Bloch şi Parry, 1982:7).
Ritualurile sunt mai mult decât imaginea stilizată a unei ordini sociale. Ele implică şi comunică reprezentări mentale şi publice care contribuie cauzal la reproducerea ordinii sociale. Analiza pe care o face Bloch practicilor funerare ale populaţiei merina* revelează un mecanism ritual care transformă autoritatea tradiţională a bărbaţilor, mai ales a bătrânilor, într-o sursă de vitalitate umană şi ecologică, prin controlul asupra femeilor şi al pământului. Dacă ideologia caracteristică organizării sociale a populaţiei merina e structurată în jurul relaţiei ideale între cadrele sociale, ecologice şi biologice, exprimate în practici funerare, care e sursa de vitalitate în cazul ritualurilor din Săteni? Cum reflectă ea reprezentarea ideologică a ordinii sociale?1 Ce fel de ordine socială este evocată şi care resursă anume e considerată fundamentală de societatea Săteniului?
O posibilitate e aceea ca întreaga societate să genereze forţa vieţii în faţa morţii. Am amintit deja de aspectul public al ritualurilor, subliniat de dangătul clopotelor şi de deschiderea largă
* Populaţia predominantă din Madagascar, concentrată în zonele montane din centrul insulei, bazată pe substrat austronezian, căreia i s-au adăugat bantu şi alte etnii.
1 . Bloch şi Parry par a anticipa întrebarea, spunând că „în culturile occidentale contemporane, individului i se conferă o valoare transcendentală, iar accentul ideologic cade pe biografia lui unică, irepetabilă, ceea ce înseamnă că este gândit prin opoziţie cu societatea, iar moartea lui nu ameninţă continuitatea" (1982:1 5). Dacă localnicii din Săteni ar fi de acord cu imaginea individului opus societăţii, ideea lor despre latura morală a personalităţii ar implica legături perene de încredere şi solidaritate, cu o sferă limitată social.
MOARTEA ŞI REGEN ERAREA ÎN CREDERII 245
a uşilor camerei rituale, pentru cei veniţi la priveghi. Mai mult, anumite simboluri funerare invocă atât comunitatea, cât şi ordinea socială bazată pe preceptele religioase ortodoxe proclamate de biserică şi cunoscute pe scară largă în societate.
Preotul menţionează în mod repetat orientarea universală a credincioşilor în morală şi ontologie, autoritatea sacră a bisericii atotcuprinzătoare şi simbioza acestuia cu statul şi lumea, în general. El se adresează congregaţiei ca şi cum aceasta ar fi un singur grup unit, şi convingându-i pe credincioşi să
ofere pomeni fără ezitări, aşa cum face orice creştin adevărat.
După înmormântarea propriu-zisă, preotul binecuvântează
masa pe care o oferă familia participanţilor. Cere ca „străinii"
(non-neamurile) să fie aşezaţi întâi. Deoarece participarea la aceeaşi masă e de regulă restrânsă la domeniul domestic în viaţa de zi cu zi, statul la aceeaşi masă subliniază unicitatea momentului. Toţi sătenii cu credinţă în Dumnezeu - adică
toată lumea - sunt nu numai simpli observatori, ci şi actori implicaţi, într-un fel sau altul, în ritual.
Dacă predicile formale pun accentul pe reprezentarea generoasă şi cuprinzătoare a societăţii în chip de comunitate de credincioşi uniţi în faţa morţii într-o singură biserică, reprezentarea universalităţii este vagă şi fragilă. Ritualurile exprimă
