sânge. Vasile nu a fost înmormântat cu părinţii lui, dar Horia va fi, cel mai probabil. Tatăl lor îl prefera pe fiul mai mic şi avusese imense conflicte cu cel mai mare de-a lungul vieţii. Solidaritatea simbolică şi materială se va perpetua, probabil, doar în cazul uneia din legăturile de filiaţie, şi nu al amândurora.
Oricare ar fi provenienţa şi forma lor, relaţiile mutuale dintre cei morţi şi cei vii aduc laolaltă diferitele tipuri de înrudire.
Moartea are capacitatea de a transforma flexibilitatea socială
în rigiditate transcendentală, aşa cum a putut fi constatat în fascinantul caz al „ne-înrudiţilor" vezo din Madagascar (Astuti, 1995)*. Aceştia îşi încep viaţa, copii fiind, cu o identitate amorfă
şi îşi creează relaţii de rudenie în timpul vieţii, pentru ca numai moartea să le stabilizeze pe veci legăturile cu strămoşii şi descendenţii. În mod asemănător, toţi localnicii din Săteni ajung la un moment în care caracterul deschis al viitorului se întâlneşte cu reprezentările rigide ale trecutului.
Bocetele funerare întreabă uneori retoric: ,,La ce-ai trăit? Ce laşi în urmă?" Ritualurile dau răspunsul implicit. Cei aflaţi la căpătâiul defunctului îl consideră pe acesta de-al lor şi îşi manifestă grija în consecinţă. Decedatul lasă în urmă relaţii sociale caracterizate prin mutualitatea fără capăt. Caracterul deschis al contractelor morale dispare definitiv atunci când relaţiile sociale dintre vii şi morţi devin transcendentale şi sunt întipărite pe răbojul material al mormintelor, ca graniţe morale.
Dacă ritualul înmormântării proclamă continuarea rela
ţiilor morale, mormântul este dovada concretă a persistenţei lor. Cei dispăruţi intră într-o nouă viaţă, una potenţial infinită, dar vulnerabilă şi condiţionată. Morţii vor trăi atâta cât cineva îşi va aminti de ei. Mormintele din Săteni arată cât de uşor apare pericolul de a fi uitat. Ca peste tot în sat, soarta fiecăruia depinde de cei în care poate avea încredere.
* Membrii populaţiei vezo din Madagascar se definesc prin activităţile economice pe care le desfăşoară, şi nu prin apartenenţa etnică, cu consecinţe previzibile asupra genealogiei şi relaţiilor de rudenie.
236 NEÎNCREDEREA
Drama mormintelor private ...
Cimitirul din Săteni suferă de o serie de probleme, fiindcă
este aglomerat şi parţial inaccesibil. Unele ţin de limitările obiective ale spaţiului, dar altele ţin chiar de comportamentul actorilor. Competiţia pentru amplasament vizibil şi accesibilitate creează conflicte şi pierderi colaterale. Aranjamentul mormintelor în cimitir reflectă conflictele şi solidaritatea dintre rude, dar şi relaţiile cu alţi localnici. Soarta proprietăţii private şi a celei comune ajunge să reflecte cauzal absenţa cooperării în afara relaţiilor morale personale. Să începem cu o mare supărare.
Întorcându-se la Săteni pentru sărbătoarea de Paşti, Florica a descoperit că un localnic împrejmuise cu un gard de fier o parte a mormântului părinţilor ei, dintr-o familie veche şi proeminentă, care ocupa un loc bun la cimitir, dar care nu mai fusese îngrijit de câţiva ani. Furioasă din cauza afrontului, ea s-a plâns preotului, care i-a dat dreptate, dar i-a sugerat să
se înţeleagă cu celălalt sătean în loc să se pronunţe el public asupra problemei. Femeia şi rudele ei s-au simţit îndreptăţite să scoată gardul din pământ, au comandat o piatră funerară
şi au înconjurat mormântul periclitat cu o bordură de beton.
Proprietarii gardului s-au simţit şi ei nedreptăţiţi şi au apelat la preot. Acesta le-a sugerat oarecum criptic că există un alt mormânt abandonat, a cărui cruce veche şi putredă de lemn a fost îndepărtată de respectivii, care şi-au securizat posesiunea cu acelaşi gard de fier.
Multe morminte neîngrijite sau uitate dispar atunci când alţi localnici le ocupă parţial sau total, la înmormântările lor.
Oamenii ştiu, de regulă, care sunt mormintele abandonate şi şi le însuşesc pe tăcute prin împrejmuiri. Teoretic, cimitirul este o proprietate comună, la care ai acces în virtutea apartenenţei la biserica din sat. Toţi localnicii au, în principiu, dreptul la un mormânt, sub supravegherea nu foarte strictă a preotului.
MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 237
Concurenţa pentru locurile de veci oferă un exemplu cu privire la modul cum interacţionează comunitatea în afara familiei şi a aliaţilor. În lipsa unui sistem de gestiune eficace, colectiv sau centralizat, aranjamentul cimitirului rezultă din competiţia socială pentru locurile disponibile. Datoria rituală
primordială se îndreaptă către familie, atât vii, cât şi morţi, mai presus de alte griji pentru cei neînrudiţi. Crearea şi protejarea unui mormânt poate pune, astfel, două sau mai multe familii în conflict.
Mormintele sunt tratate la fel ca lumea în ansamblu: împărţită într-o sferă de cooperare profundă, pe termen lung, cu cei relevanţi social şi un domeniu al jocurilor cu sumă nulă
cu ceilalţi. Un vecin îţi poate şterpeli o fâşie îngustă de pământ de la marginea curţii mutând, în timp, gardul puţin câte puţin.
Hoţii îţi pot fura bunuri din gospodărie. Pământul arabil se micşorează sau dispare când proprietarii renunţă să-l mai măsoare înainte de arăturile de primăvară sau să ţină socoteala datelor din registru. Animale păscute cu intenţie pe o tarla oarecare mănâncă recolta victimei. Dar din toate acestea nu câştigă sau pierde doar persoana în cauză, ci întreaga familie, ca şi cei care prin relaţiile lor sociale devin parte din conflict.
În consecinţă, dacă localnicii se pot aştepta la reciprocitate şi sprijin, acestea vor veni doar de la rudele şi prietenii apropiaţi.
În mormintele lor, morţii sunt la fel de divizaţi ca viii. Nu există nici o instituţionalizare colectivă a reprezentărilor sau practicilor legate de cele sfinte, la cimitir. Acesta nu este un spaţiu comun în care toată lumea cooperează pentru binele tuturor, nici în sens spiritual, nici în sens material. Reprezentarea strămoşilor evocă o imagine ceţoasă a unor „oameni de odinioară", fără crearea unei entităţi metafizice sau forme corporatiste cum sunt „morţii noştri". Rămân doar interacţiunile dintre indivizi şi familii, fiecare cu interesele lor private. Cei care îşi caută un loc pe harta simbolică a cimitirului şi a societăţii ajung să ocupe mormintele celor care nu posedă forţă
238 NEÎNCREDEREA
socială. În afara sferei familiei şi apropiaţilor, nimeni nu are cum să fie comemorat sau apărat în cimitir.
Competiţia pentru locuri de înmormântare evidenţiază şi un alt tip de negare a aşa-numitei egalităţi în faţa morţii. Ideea creştină a regelui şi săracului care se aseamănă în sfârşitul existenţei este contrazisă de toţi cei interesaţi de aparenţele publice - adică majoritatea localnicilor. Dacă, de pildă, moartea are un efect nivelator în mormintele comune din bisericile portugheze (de Pina-Cabral, 1 986), cultura materială a Săteniului reflectă inegalitatea. Praznicele bogate sau sărace de la înmormântări transmit semnale despre capacitatea şi inten
ţiile actorilor pentru reconfirmarea alianţelor sociale. Ele sunt ocazii de a-ţi etala bunăstarea şi de a-ţi promova succesul şi trăinicia familiei şi a grupului de rude într-un context de inegalitate socială dinamică (Hayden, 2009).
Teama de anonimat şi de a fi şters de pe faţa pământului îi face pe localnici să combată decăderea inevitabilă prin înlocuirea ierbii şi a lemnului cu beton, care asigură mai multă
