sufletul mamei". Cei care le primesc răspund exprimându-şi angajamentul moral faţă de soarta defunctului şi odihna lui:
,,Bogdaproste1, să-i fie ţărâna uşoară".
Între diferitele tipuri de pomeni există însă o diferenţă
marcată de valoare şi semnificaţie. Cei mai mulţi (chiar dacă
nu toţi) participanţii primesc „punţi", dintre care în jur de o jumătate poartă etichete, care identifică şi recunosc ca atare oamenii speciali. Ele sunt însă similare, spre deosebire de cele oferite acasă, primite de sfera restrânsă de apropiaţi. Diferen
ţele sunt importante deoarece semnifică intensitatea relativă
a conexiunilor sociale. Cu cât a existat o relaţie morală mai strânsă cu destinatarul, cu atât darul e mai prestigios şi mai special, pentru a marca prin indicatori materiali harta legăturilor de rudenie.
Pomenile mai puţin valoroase primite acasă de rude mai îndepărtate sau vecini conferă de asemenea însemnătate reputaţională. Dacă destinatarul nu e de faţă din motive obiective, ele nu vor fi oferite altor persoane prezente, ci se vor trimite acasă, pentru ca intenţia direcţionată să fie cunoscută public.
Gestul indică o legătură personalizată elevată deasupra „pun
ţilor" identice oferite pe drum tuturor participanţilor şi localnicilor ieşiţi la poartă pentru a-şi aduce ultima recunoaştere.
Toate pomenile comunică generozitate, dar distribuţia elaborată denotă selectivitatea localnicilor în materie de interac
ţiuni sociale. Pentru cei mai mulţi localnici, Georgeta fusese o consăteană care vorbise cu sute dintre locuitorii din Săteni şi colaborase cu zeci, făcuse tranzacţii sau participase la ritualuri împreună cu ei. Micile daruri răspândite în drum către biserică şi mormânt corespund acestor deschideri sociale.
Însă celelalte daruri specifice sunt vizibile, costisitoare şi distincte şi îi ridică pe destinatari la un statut moral particular faţă de mort. Georgeta lucrase cu propriile mâini la r. De etimologie slavă, înseamnă „Dumnezeu să ierte".
226 NEÎNCREDEREA
propria înmormântare timp de ani de zile, la fel cum făcuse efortul de a-şi întreţine relaţiile sociale importante cu rude, prieteni şi vecini, care acum erau recunoscuţi public, în desfăşurarea ritualului.
La Săteni, oamenii folosesc mecanismul pomenilor pentru a crea o hartă vizibilă a relaţiilor morale. Dincolo de generozitatea generică, transferurile funerare subliniază faptul că
unele relaţii merită o investiţie mai mare decât altele. A primi ceva mai mult decât un altul exprimă o ierarhie de apropiere socială. A uita sau ignora rude sau vecini se poate explica doar prin inepţie socială sau omisiune intenţionată. Ceilalţi participanţi la înmormântarea Georgetei au remarcat imediat că
familia acesteia nu invitase un văr anume. Fiindcă avuseseră
o ceartă în urmă cu câtăva vreme, cele două ramuri ale familiei se separaseră şi se ignorau. Acum, înmormântarea Georgetei comunica subtil starea de fapt.
Dincolo de identitatea socială de rudă, vecină sau localnic oarecare din Săteni, Georgeta era şi creştină. A treia fază a ritualului are loc în biserică, unde defunctul primeşte ultimele ritualuri ortodoxe. După pasajele din Biblie standardizate, referitoare la viaţa de apoi, recitate formalizat, melodios şi impersonal, preotul s-a lansat într-un necrolog retoric adaptat defunctei, căreia îi evalua calităţile în funcţie de idealurile spirituale şi sociale. A lăudat credinţa ei, exprimată prin prezenţa regulată la slujbă şi donaţii şi purtarea ei admirabilă
de soţie şi mamă. A pus accentul pe gospodăreala casei şi faptul că hrănise şi îmbrăcase o întreagă familie.
Predica a continuat cu importanţa comemorărilor bisericeşti, cu laude aduse familiei pentru buna rânduială şi a încheiat cu un îndemn către toţi cei de faţă să nu renunţe la ritualuri comemorative, chiar şi dacă asta însemna revenirea anevoioasă în sat din locurile de reşedinţă. Ultimul îndemn avea o relevanţă aparte în cazul Georgetei, fiindcă trei din cei MOARTEA ŞI REGENERAREA ÎNCREDERII 227
patru descendenţi ai ei se mutaseră din Săteni, la fel ca mulţi alţii, în oraşe sau în străinătate.
În rămas-bunul care a urmat, fiecare participant s-a apropiat pe rând de sicriul în continuare deschis, pentru a-şi formula iertarea rituală pentru orice greşeală cu care i-ar fi fost datoare moarta. Era ultimul prilej de a interacţiona direct cu ea, să o atingă şi să-i sărute mâna, să o privească şi să-i vorbească, la fel ca în timpul vieţii. Ordinea e intuitivă - membrii apropiaţi ai familiei în primul rând, urmaţi de cei mai îndepărtaţi şi de restul lumii. Cu emoţie autentică, cele patru fete ale Georgetei şi familiile lor au sărutat faţa sau mâinile mamei şi au rugat-o, printre lacrimi, o ultimă oară să nu plece de pe această lume.
